Pentru totdeauna

PROLOG

     Am știut întotdeauna că este ceva ciudat în legătură cu el. De câte ori îl priveam, de câte ori îi simțeam prezența, ceva o lua razna în interiorul meu, de parcă s-ar fi dezlănțuit o furtună – dar nu am știut niciodată că ce aveam să aflu era atât de rău.  

     Blake Woodruff era, credeam eu, tipul băiatului singuratic, misterios, cu multe secrete în spate. Îl vedeam în fiecare zi bântuind pe holurile liceului, cu mâinile în buzunare și capul plecat, de parcă și-ar fi dorit ca nimeni să nu știe că se afla acolo. Dar eu știam.

     Purta întotdeauna haine simple, albe sau gri, care nu atrăgeau atenția în vreun fel. Pășea încet și atent, ca și cum se aștepta ca podeaua să se surpe oricând sub tălpile lui. Era un ciudat. Și totuși, nu ăsta era cuvântul potrivit pentru a-l descrie.

     Corect era mai degrabă anormal. Fiindcă Blake era de toate, numai normal nu.

     Dar cine sunt eu să îl judec? La urma urmei am și eu părți proaste, pe care mă străduiesc să le ascund. Am și eu secrete, am și eu nesiguranțele și temerile mele. Și nu m-aș fi gândit vreodată că i le-aș putea împărtăși tocmai lui.

     E ciudat modul în care ne-am apropiat noi doi. Povestea clișeică a doi adolescenți cu personalități total opuse, și totuși, puțin mai mult de atât. Între noi nu stătea orgoliul, interesele sau orice alt lucru omenesc – nu.

     Noi eram despărțiți de întregul univers.