Pentru totdeauna

CAPITOLUL 1

     Zilele de luni mi se păreau cele mai obositoare. După două zile de repaus, pe care le petreceam dormind, o zi încărcată ca asta era iadul pe pământ. Și totuși, iată-mă aici, vie, îndreptându-mă spre cantină, așteptând să treacă și celelalte două ore pe care le mai am pentru a mă întoarce înapoi în pat. 

     Nu îmi imaginasem vreodată că îmi voi dori să mă întorc în Denver, nu după tot ceea ce se petrecuse acolo –dar o fac. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place Portland, am tot ce îmi trebuie aici, dar nu e…acasă.

     Universitatea de aici promitea multe. La fel ca și celelalte universități bune pe care le urmasem de-a lungul timpului. Aveam profesori stricți, materii grele, activități nenumărate și câțiva prieteni buni cu care merita să-ți petreci puținul timp liber. Unul dintre ei era Harriett.

     — Pământul către Anna! Ai auzit măcar un cuvânt din ce am spus?

     Ea e Harriett. O roșcată vulcanică, cu ochi electrizanți ascunși în spatele unor ochelari mult prea mari, cu lentile groase. De înălțime medie, cu câțiva centimetri mai scundă decât cei 173 de centimetri ai mei, dar caracterul compensează destul.

     — Anna!

     Strigă din nou, smulgându-mi caietul din față, pentru a mă face să o privesc.

     — Chiar trebuie să termin eseul ăsta, Harriett, îi spun calmă, fluturând foaia prin fața ei. Scuze, dar nu am timp acum și de problemele tale amoroase.

     — Mbine, se îmbufnează, afundându-se în scaun. Dar să știi, dacă merge ceva prost, o să fie numai vina ta.

     — Nu are ce să meargă prost când vine vorba de Eliot.

     Spun asta dintr-un oftat și îmi recuperez caietul de la ea.

     Zece minute mai târziu foaia din fața mea se umple, iar eseul este gata. O privesc scurt pe Harriett care părea încă pierdută în fanteziile ei și îmi strâng lucrurile, îndesându-le pe toate în rucsac.

     — Și tu ai istorie?

     Aprob din cap. Când ușa cantinei este împinsă de dinafară, tot aerul rece de pe hol pătrunde înăuntru, și mă înfior. Nu fusesem destul de rapidă cât să văd cine intrase, dar mă înfofoleam deja cu geaca, pentru a mă încălzi. Harriett, pe de altă parte, își ia sucul și îl aruncă într-unul din containerele de lângă perete.

     — Atunci haide, se resemnează ea. Știi că nu putem întârzia la Wagner.

     Aprob, din nou, ridicându-mi geanta pe umăr.

     — Cred că cineva are un admirator, o aud spunând dintr-o dată, tăindu-mi respirația. Mă încrunt involuntar înainte să mă întorc cu totul spre ea, văzând cum îmi face semn spre o masă din fundul încăperii.

     — Cine? întreb după câteva clipe în care nu reușesc să-mi dau seama.

     Ea plescăie nemulțumită din buze și îmi arată încă o dată, având grijă să nu fie prea evidentă. Privesc mai atent și observ, în spatele mesei spre care crezusem eu că arătase Harriett, o siluetă întunecată, și mă cutremur. Blake.

     Îl cunoșteam de trei ani, încă de când locuiam în Denver. Nu vorbisem niciodată cu el. De fapt, nici nu-mi amintesc să fi făcut cunoștință vreodată. Dar e acolo – și mă privește. Mă privește atât de atent că mi se face pielea de găină doar când mă gândesc la ochii ăia cenușii ațintiți asupra noastră, tot timpul cât fusesem acolo.