Pentru totdeauna

CAPITOLUL 2

     Închid ochii și simt cum întunericul mă învăluie. E o tradiție a vrăjitorilor ca imediat ce sunt inițiați, la șaisprezece ani să treacă printr-o probă a creației unde sunt nevoiți să își construiască propria lume; o altă dimensiune în care lucrurile să fie întocmai cum își doresc ei. E greu să intri înapoi odată ce ai ieșit de acolo, dar nu și atunci când ți-ai construit o intrare specială. A mea este un portal prin vis.   

     Vrăjitorii ca mine au o mulțime de abilități magice, necunoscute de oameni, bineînțeles. Există o mulțime de legende și mituri –vrăjeli. Exceptând capacitatea de a formula și aplica farmecele, toate sunt minciuni. Oamenii nu ne cunosc cu adevărat. Puțini, dar foarte puțini au ajuns să ne chibzuiască, iar aceia au sfârșit înecați cu propriile gânduri.

     Îmi amintesc că fusese odată un bărbat care reușise să se dea drept vrăjitor și să se infiltreze în consiliu. Au trecut secole de atunci, dar imaginea lui mi-a rămas proaspătă în minte. Fața ovală, cu sprâncene groase și ochi mici, negrii, ca niște găuri negre gata să te soarbă dintr-o mișcare. Își purta părul tuns scurt, spre deosebire de ceilalți vrăjitori care, asemenea fratelui meu, îl poartă lung. Ăsta a fost primul lucru care l-a dat de gol –dar nu singurul.

     Totuși, nu îmi amintesc care au fost celelalte motive. De obicei amănuntele de genul ăsta nu erau dezvăluite, așa că nu aveam de unde să știu ce urma să se întâmple cu acel om dacă părinții mei nu ar fi fost în conducere. Vrăjitorii de rând și în special copiii erau izolați cu totul de problemele care apăreau în consiliu, și pot să și înțeleg de ce. Conducerea a fost mult mai atentă cu noii veniți de atunci.

     Mă trece un fior și mă cutremur.

     În fața camerei se aud pași, care mă smulg din încercarea mea nereușită de a mă transpune în vis. Mă sprijin în coate și îmi opresc respirația, ca să pot asculta cu atenție. Parchetul scârțâie încet –înseamnă că se furișează?

     Nu aștept ca cineva să îmi răspundă; nu ar avea sens. Mă reped la ușă cu pași de felină, înșfăcând bâta de baseball a fratelui meu, pe care o țin în camera mea special pentru astfel de situații. Apoi aștept.

     Când clanța se mișcă, închid ochii și lovesc cu putere, făcând intrusul să se chircească de durere.

     — Au, scâncește, iar eu îl privesc și strâng degetele în jurul mânerului de lemn.

     Își sprijină fruntea pe genunchi înainte să își întoarcă fața schimonosită spre mine.

     — Ryan? întreb eu, uimită.

     Prietenul meu scutură din cap iar eu înghit în sec și las bâta deoparte, ajutându-l să se ridice.

     — Slavă cerului că nu ți-a trecut prin cap să folosești magia, mă apostrofează îngrozit, strecurând în același timp o ușoară ironie în voce.

     Îl împing cu grijă pe pat și îi strâng spatele, în locul în care l-am nimerit.

     — Mai ușor, mă ceartă, apoi scapă un scâncet. Parcă ai frământa aluat!

     — Zi mersi că încerc să ajut, îi replic. După sperietura pe care am tras-o din cauza ta, meriți să-ți mai dau una!

     — Nu, mersi, bombăne. Îi frec scurt locul dintre omoplați și mă așez lângă el.

     — Cum de ești aici, oricum? Mă încrunt. Azi dimineață mi-ai spus că nu mai vii.

     — Șeful mi-a dat liber până la urmă.