-Iti vine sa crezi, este de o luna aici cu noi si nu vrea sa se trezasca, nu vreau sa devina una dintre acele persoane care apar in statisticile acelea morbide, vreau sa fie una dintre cele care isi revin si care isi continua viata.
-O, draga, nu stiu cine ar putea sa isi mai revina dupa asa ceva si mai ales sa ai in pantec si copilul celui care ti-a facut rau
-Of...
Inca stau si ma intreb, oare chiar are rost sa reiau toata viata, sa incerc sa imi revin dupa asa ceva? Adica , cat de multa durere trebuie sa suporte cineva ca sa se vindece? Si nu e vorba doar de durere fizica ci mai ales de durerea psihica.
Ce pot spune, am mai avut depresii, si stau si realizez faptul ca eram pedepsita de Dumnezeu si nu intelegeam de ce?
Am ascultat mereu de parinti cand eram mica, am inteles situatia lor financiara si nu am insistat sa imi cumpere lucruri care nu le puteam avea, nici odata nu am iesit din cuvantul lor, insa, tot pedepsita am fost, in intreaga mea viata.
De ce unele persoane au tot ce isi doresc, bani, frumusete si sete de viata? Iar altii...ei bine..viseaza doar sa le aiba pentru o zi.
Cum puteam eu sa ma trezesc si sa stiu ca am copilul lui James la mine in pantec, cum as putea sa uit toate cel intamplate cand doar o privire in oglinda sau o trecere a mainii peste burta imi aducea totul in minte ca un fulger toate cele intamplate.
Cum am putut sa fiu asa de oarba si sa nu imi dau seama ca o sa mi se intample din nou ceva rau?
Cum?
In jurul diminetii, mi-am deschis ochii, ma simteam absolut ingrozitor, fiecare farama din mine urla de durere , iar eu , in sinea mea plangeam de durere.
-Yda!, Yda!, hey, buna dimineata! Cum te simti?
-Frida!, las-o mai moale, abea a deschis ochii
-Dar Angela, este nemapomenit, ti-am spus eu ca o sa se trezeasca,
-Frida, cheama-l te rpg pe domnul doctor ca sa o putem evalua.
In acea dimineata, am devenit unele dintre acele persoane care aveau sa se trezeasca dupa o coma atat de profunda.Fiecare asistenta, fiecare doctor pe langa fericirea de a vedea un pacient care a trecut de aces pas, ramanea insa o multime de intrebari la care nu aveau inca un raspuns:
Daca este o leguma?, Isi mai aminteste ceva?, Creierul ei functioneaza normal?, Oare va pleca cu bine din spital?
Oare e bine ca m-am trezit?Ce rost mai are?....
In cele din urma, fiecare a avut sarcina sa analizese starea mea de sanatate si sa se asigure ca toate functiile corpului sunt in regula.Stiam ca o sa urmeze saptamani grele in care o sa am nevoie de fizioterapie, si mai ales zile grele in care o sa imi doresc moartea.
S-a dovedit ca in cele din urma, aveam sa fiu bine, insa sa am uneori pierderi de memorie.Nu aveam cum sa scap de fizioterapie asa ca in zilele urmatoare Frida si Angela s-au asigurat ca sedintele mele sa fie duse pana la capat si mai ales sa ma ajute.
-Nu mai sport!, de ce trebuie sa indur atatea? Nu puteti pur si simplu sa ma lasati aici si sa plecati, nu mai vreau!
-Yda, draga mea, stiu ca este greu...
-Pe bune?, cand ai fost ultima data in coma? Cand ai fost ultima data nevoita sa depinzi de alti oameni pentru a te deplasa?Cand?
-Yda, te rog, este necesar sa faci aceste exercitii, altfel nu vei putea duce o viata normala
-O, da? O sa duc vreodata o viata normala? Vreau toate sa ma lasati in pace, ACUM!
-Yda, stiu ca nu vorbesti tu ci doar...
-Am spus sa ma lasati in pace!, nu va mai suport, nu mai suport acest spital, nu ma mai supot!, vreau sa se sfarseasca totul acum!
Caderea mea nervoasa avea sa o intristeze destul de mult pe Frida, iar pe Angela sa o lase rece. Cert este ca nu am mai vrut sa fac nimic in acea zi, am vrut doar sa stau in pat si sa dorm, probabil mi-as fi dorit sa dorm pentru o eternitate.
Nici somnul nu era insa o alegere foarte buna.
Trebuia sa retraiesc mereu si mereu scena balului cu James, nu era foarte complexa dar cat sa ma faca sa sufar.
