La răscruce de vânturi
Emily Brontë
CAPITOLUL 1
1801
Adineauri m-am întors din vizita făcută posacului meu proprietar şi
vecin, singura făptură care ar putea să mă mai tulbure aici! Într-adevăr,
am poposit într-un ţinut minunat! Desigur că n-aş fi putut alege, din toată
Anglia, un loc mai la adăpost de orice frământare omenească. Un
desăvârşit rai al mizantropilor; iar domnul Heathcliff şi cu mine suntem
parcă anume făcuţi să ne înfruptăm din acest ţinut al dezolării. Straşnic
bărbat! Totuşi, nu cred că şi-a închipuit cum mi s-a încălzit inima de
simpatie pentru el când, apropiindu-mă călare, am văzut că ochii lui negri
se întunecă bănuitori sub sprâncene şi că la auzul glasului meu îşi vâră, cu
o hotărâre acră, degetele şi mai adânc în jiletcă.
— Domnul Heathcliff? l-am întrebat.
Răspunsul a fost un semn făcut din cap.
— Sunt Lockwood, noul dumneavoastră chiriaş, domnule. Am luat
asupră-mi îndrăzneala să vin în vizită la dumneavoastră imediat după
sosirea mea aici. Nădăjduiesc că nu v-am plictisit prea mult stăruind să
închiriez Thrushcross Grange. Am auzit ieri că aţi avea oarecare griji...
— Thrushcross Grange e proprietatea mea, domnule, m-a întrerupt el
schimonosindu-şi faţa, şi, dacă mi-ar da mâna, n-aş îngădui nimănui să mă
plictisească; intră!
Acest "intră" a fost şuierat printre dinţi, vrând să spună mai curând:
"Du-te dracului" decât altceva; iar scârţâitul porţii de care se sprijinea
domnul Heathcliff n-a arătat mai multă bunavoinţă decât cuvintele lui.
Cred că tocmai amănuntele acestea m-au făcut să-i primesc invitaţia: mă
interesa să cunosc un om care părea şi mai posac decît mine.
Cînd văzu că pieptul calului meu împinge cu hotărâre poarta, întinse
mîna şi-i scoase lanţul, apoi, posomorât, o porni înaintea mea pe alee.
Ajunşi în curte, strigă:
— Joseph, ia calul domnului Lockwood şi adu vin!
"Desigur, omul acesta constituie întregul personal de serviciu, îmi
zisei auzind dubla poruncă. Nu-i de mirare că iarba creşte printre lespezi şi
că, fără îndoială, numai vitele mai tund gardurile vii."
Joseph era un om vârstnic, ba chiar bătrân, poate chiar foarte
bătrân, deşi părea voinic şi vânjos.
— Domnul să ne apere! mormăi el morocănos, ajutându-mă să
descalec.
Şi mă privi atât de acru, încât eu, indulgent, am vrut să cred că avea
