A New Life

Viața mea

Bună, tuturor! Numele meu este Annabella Anderson, am 18 ani si locuiesc într-o casă pe care mulți ar numi-o "casa visurilor". Locuiesc împreună cu fratele meu, Ashraf și cu servitorul nostru, Michael. Părinții noștrii sunt plecați mereu cu afacerile, așa că îi vedem foarte rar, dar chiar și atunci când vin acasă parcă sunt absenți. Ei nu prea petrec timp cu noi, nu prea știu ce facem noi în fiecare zi.
Când eram mică eram foarte prietenoasă și mă bucuram că toată lumea voia să stea cu mine. Totuși, destul de repede, mi-am dat seama ca oamenii stăteau pe lângă mine doar datorită banilor. Am fost mereu bogată, iar mama si tata țineau ca tot orașul să știe, iar când lumea afla de banii pe care îi avem, începeau să ne lingușească pe mine si Ashraf.
Mama și-a dorit mereu să merg la o facultate de arhitectură. Niciodată nu am înțeles de ce. Ea lucrează în domeniul modei. În schimb, tata a vrut mereu să merg spre medicină. El este medic în Franța, dar este trimis foarte des și în alte țări. De când am intrat la liceu, părinții mei mă băteau la cap ba cu medicina, ba cu arhitectura. O vreme îndelungată am crezut că vreau să devin medic, dar, într-un final, mi-am dat seama că nu asta e ceea ce îmi doresc să fac. Ador psihologia și aș vrea să fac o carieră în psihologie. Încă nu le-am spus părinților. Mi-e frică să o fac, mai ales că și pe fratele meu îl băteau la cap cu același lucru, iar când el a ales să meargă la facultatea de sport și le-a spus că își dorește un viitor în baschet, mama si tata au fost foarte dezamăgiți de el. Nu aș vrea să îi dezamăgesc și eu...
Totuși, ultimul an de liceu abia a început, așa că mai am puțin timp de gândire. Azi e prima zi din noul an școlar. Încă un an în care va trebui să stau înconjurată de persoane false, cu zâmbete prefăcute, care stau cu mine din cauza averii familiei mele. Singura mea prietenă adevărată este Lauren. Ea nu mi-a cântat în strună niciodată pentru a sta pe lângă mine, pentru a mă linguși. Nu știu cum să explic. Pur și simplu simt că nu mă m-ar trăda vreodată.
Sunt pe drum spre liceu. Deja văd clădirea la orizont. Merg cu pași rapizi. 08:36. Oare de ce mă grăbesc așa tare? Mai am suficient timp. Oricum prima zi nu e așa importantă. Toți profesorii o iau ușor, cu lecții din anii trecuți și cel mai probabil nu primim nici o temă.
Tot nu am încetinit pasul. Vreau să ajung acolo, să termin odată cu toată lumea și toate orele și să mă întorc acasă, în camera mea, să citesc și poate să mă uit la un film cu Ashraf. Mereu fac câte ceva cu fratele meu. Îl iubesc mult, deși ne certăm foarte des. Cred că vă întrebați de unde vine numele Ashraf, nu-i așa? Ei bine, când părinții noștrii erau mai tineri obișnuiau să meargă în Egipt în fiecare vară. Mama a auzit numele ăsta și i-a plăcut foarte mult, așa că s-a decis să i-l dea fratelui meu. Ashraf e un frate bun. Câteodată am impresia că este singurul cu care pot vorbi despre tot ce simt.
Am ajuns în fața ușii liceului. Privesc ușa emoționată și simt cum bătăile inimii îmi cresc. E ultimul an de liceu și vreau să fiu printre cei mai buni din liceu, ca să ajung la o facultate bună.
Inspir puternic și expir zgomotos și apoi deschid ușile...