A New Life

De ce este viața așa crudă?

~Din perspectiva lui Dylan~
Mi-am revenit din leșin în salvare. Paramedicii erau deasupra mea și îmi faceau o injecție. Aveam o mască pe față.
Mă simțeam ciudat. Parcă eram în aer. Inima mi-o lua la galop. Accidentul! Unde e Bella?
Încep să mă panichez. Medicii au observat că m-am trezit, așa că îmi fixează masca mai strâns pe față, iar apoi aud un zgomot slab. Simt în gură un gust amar.
Încep să văd negru în fața ochilor și simt ca și cum cineva mă trage în întuneric și mă tem să nu fie pentru totdeauna.
Mă las pradă ghearei care mă trage în întuneric, fiind prea extenuat să ripostez.

*La spital*
Mă trezesc buimăcit. Automat, doar simțind mirosul de spirt și medicamente, îmi dau seama că sunt la spital. Încerc să mă ridic, dar realizez că a fost cea mai proastă idee posibilă. Simt o durere sfâșietoare în partea stângă a șoldului și simt cum mă ia amețeala. Îmi ridic tricoul și văd că am un bandaj peste șold. Inițial fusese alb, dar sângele meu roșu întunecat a pătat bandajul. Încerc să îl dau jos, ca să văd rana, dar,când începe să se dezlipească,corpul îmi este invadat de o durere groaznică. Strâng din dinți și continuu să trag de bandaj.
Când bandajul se dezlipește încep să mă relaxez. Dinții nu îmi mai scrâșnesc, iar lacrimile din ochii dispar treptat. Durerea scade, iar eu răsuflu ușurat.
Privesc în jos și văd rana de pe șold. Arată destul de rău. Cel mai probabil mi-a intrat o bucată de fier din mașină în carne. Îndrept mâna spre rană și observ că mâna îmi tremură, temătoare. Ajung cu buricele degetelor lângă rană și, chiar dacă degetul îmi stă la 5 centimetri de rană, simt cum durerea reapare. Îmi retrag mâna, puțin speriat și chiar atunci intră în cabinet o asistentă:
-Bună dimineața, domnule O'Brien!
-"Dimineața"?
Rămân mască. Cât timp am fost inconștient?
-Da, asistenta zâmbește timid. În urma accidentului de mașină ați fost inconștient cam multă vreme.
-Aha...
-Cred că ar trebui să mă prezint. Numele meu este Eva Lombard. Dar puteți să îmi spuneți doar Eva.
-În regulă.
Eva își îndreaptă privirea spre șoldul meu. Rămâne șocată și se grăbește să ia alt bandaj. Se întoarce rapid și îmi lipește noul bandaj pe rană:
-Trebuie să fie acoperită mereu. Altfel  exista de a se infecta.
Încuviințez din cap și întreb, dintr-o dată:
-Annabella Anderson este internată tot aici?
-Domnișoara Anderson se află în camera alăturată, dar este, în continuare, inconștientă.
-Ce?!
-Este grav rănită în zona pieptului. Este intubată și anasteziată,în așa fel încât să nu simtă durerea.
-Pot să o văd?
Asistenta mă privește descurajată, apoi spune:
-Doctorii au spus că are nevoie de liniște, dar dacă sunteți silențios promit că nu voi spune nimănui.
Îmi face cu ochiul, apoi zâmbește. Mă uit la ea, încântat:
-Mulțumesc mult, Eva!
Mă ridic încet și mă îndrept spre ușă. Ies și mă duc în camera de alături. Intru încetișor și văd, pe pat, o siluetă mică, firavă. Bella... E legată la tot soiul de aparate și perfuzii. Când îi văd fața simt niște lacrimi amărâte care vor să iasă, să se scurgă pe obraz, în jos, până la bărbie.
Simt o durere apăsătoare în piept și încep să respir greu. E vina mea pentru ce a pățit. Ce prost sunt!
Mă așez lângă trupul care se mișcă lent când Annabella inspiră și expiră.
"Haide, Bella! Te rog, trezește-te!"
Vreau să o sărut, dar, chiar atunci, intră în cameră un medic. Se oprește în ușă, iar eu rămân blocat. Observ cum doctorul se enervează, dar încearcă să se calmeze:
-Ce naiba faci aici, băiete?
-Eu, ahm... Am vrut neapărat să o văd.
-Afară! Acum!
Mă ridic și ies rapid din cameră. Simt fiecare pas pe care îl fac foarte greu și nu știu ce să fac. Simt o durere în piept și amețesc. Văd în ceață.
O zăresc pe Eva. Ea fuge la mine și mă trage spre o ușă, puțin speriată. Intrăm în cameră și ea mă ajută să mă întind.
Stau câteva minute nemișcat, pe pat, iar în cameră intră un doctor. Medicul se apropie și imediat simt o mică durere în braț.

~După 15 minute~
Mi-am revenit rapid după ce doctorul mi-a făcut o perfuzie. Lauren a venit aici acum 5 minute.
Este panicată și a vrut să mergă la Bella. Bineînțeles că au oprit-o.
Este și Ashraf aici. Amândoi încearcă să mă convingă că nu e vina mea, dar știu că o fac doar de dragul meu. Era datoria mea să conduc cu atenție. Am fost prost, iar de aceea are de suferit Annabella:
-Pe bune, Dylan, nu e vina ta!
-Ashraf, Lauren, terminați! Ok? E numai vina mea. Bella îmi povestea ce s-a întâmplat cu mătușa ei și eu eram atent la ce îmi povestea... Sper doar să își revină.
Încep să îmi curgă lacrimile din ochi. Lacrimi amare, care îmi trădează frica și emoția, vinovăția.
Lauren mă ia în brațe și, imediat ce simt căldura unei îmbrățișări, mă simt mai bine. Parcă corpul lui Lau emană încurajări.
-Mulțumesc, Lauren!
Stăm împreună minute întregi și povestim despre diferite lucruri: Lauren îmi spune că se bate bine, îmi spune că face karate de la 8 ani și luptele sunt viața ei. Ashraf îmi spune de baschet și că își dorește să fie antrenor. Eu le povestesc de pasiunea mea pentru medicină de când eram mic. Mereu mi-am dorit să salvez viețile oamenilor și să ajut la nevoie.
Eva intră în cameră și zâmbește când ne vede. Pare veselă:
-Bună, copii!
-Hei, Eva!
-Ce faceți?
-Doar povestim puțin, zâmbește Ashraf, părând fermecat.
Mă uit la Ashraf, apoi la Eva și observ că amândoi se privesc ciudat, parcă sunt în altă lume. Mă întorc spre Lauren și șoptesc:
-Mi se pare mie sau prin aer se zăresc mici inimioare și se simte miros de îndrăgostiți.
Lauren se uită scurt la fratele Bellei și la asistentă. Începe să râdă și, imediat, încep să râd și eu. Ashraf și Eva ies din transă și se uită ciudat la mine și Lauren. Eva zâmbește din nou și spune:
-Am o veste bună...
Rămân cu gura căscată și încep să mă agit:
-Ce? Ce veste? Spune!
-Oh, Doamne, acum. Bella s-a trezit.
Ashraf și Lauren încep să urle de bucurie, dar eu sunt tăcut. Zâmbesc și îmi simt inima luând-o la galop.
Mă ridic și fug la camera Annabellei. Intru și o văd pe pat, în fund.
-Bella?
-Dylan!
Eu o iau în brațe și ea începe să plângă. Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Mă simt atât de bine să îi am corpul firav și parfumat în brațele mele.

Hei, everyone! Sunt Luana, autoarea cărții. Îmi pare rău că a durat așa mult capitolul acesta, dar au fost ultimele săptămâni de școală și au fost pline. Și îmi pare rău că e puțin mai scurt, dar nu mai aveam idei. Am să corectez greșelile imediat ce le văd, dacă sunt. Sper că vă place!