La început, prima formă de iubire a fost iubirea necondiţionată a bunicii mele, care consta în afecţiune şi mâncare. Lucrul acesta avea să mă urmărească foarte mult timp şi nu neapărat într-un sens bun, aşa cum urmează să descoperi.
Eram bântuit de faptul că părinţii mei se certau şi pe mine mă ignorau. Mă văd şi acum privind în sus la doi oameni înalţi care se ceartă şi senzaţia de tensiune care era atunci când părinţii mei, weekend de weekend se certau. Eu nu existam.
Aş fi vrut să am putere să strig, să mă vadă, să le atrag atenţia. Eram ignorat şi nu existam pentru ei. Nu eram important.
Un lucru care m-a făcut să pun semnul egal între iubire şi atenţie a fost faptul că am fost ignorat de când eram copil.
Mi-am promis că niciodată nu voi mai lăsa oamenii să mă ignore.
Aşa că am crescut crezând că dacă eşti iubit, înseamnă că primeşti atenţie, primeşti afecţiune şi eşti hrănit.
Am crescut încercând să atrag atenţia permanent, vorbind mult, făcând boacăne pentru că atunci când primeam atenţie, eram iubit, conform hărţii mele mentale.
Apoi, la vreo 12 ani, când m-am îndrăgostit pentru prima oară, am aşteptat afecţiune şi atenţie de la fata pe care o iubeam şi nu am primit nimic.
Prima mea iubire s-a terminat cu mine făcând crize de nervi, trântit pe podeaua camerei mele, distrus.
