Pasul 1 - îţi umpli rezervoarele cu iubire aşa cum am explicat mai sus.
Pasul 2 - iubirea este dăruire. Orice nu este dăruire, nu este iubire.
Până aici simplu?
Şi acum să vedem CUM dăruieşti iubire, pentru că nu se face oricum.
Ca să dăruieşti, trebuie să ai ce şi de unde, nu?
Doar oamenii care au atins propriul suflet, propiul spirit, pot să iubească pentru că în interior este singura sursă de dăruire.
Restul trăiesc mici crâmpeie, scântei de iubire în mod întâmplător.
Tu îţi umpli rezervoarele cu iubire, aşa cum am explicat în schema de mai sus.
Pentru a finaliza într-un mod care mă face sigur că toţi cei care citesc acest material înţeleg ce e iubirea, am găsit o metaforă pe cât de simplă, pe atât de edificatoare.
Să ne imaginăm că fiecare om este o cetate.
La început, când cetatea este mică (când omul şi sufletul sunt încă deschişi şi vulnerabili faţă de viaţă) oricine poate să între în cetate.
Tânăra cetate este supusă atacurilor şi suferinţelor. Vin barbarii şi iau tot ce vor, fură, distrug. Acestea sunt suferinţele din iubire, momentele când ne simţim înşelaţi, trădaţi, nedreptăţiţi pe bună dreptate sau doar în imaginaţia noastră. Cert este că suferim. Omul este mirat, surprins şi intrigat, nu ştia că viaţa e aşa şi îşi ia măsuri de precauţie în faţa suferinţei.
Oamenii nu mai trăiesc iubirea pentru că îşi imaginează că deschiderea inimii, vulnerabilitatea, i-a făcut slabi şi de aceea au fost răniţi.
Începe şi întăreşte cetatea. Zidurile cetăţii sunt Ego-ul nostru. Îşi dezvoltă mecanisme de apărare psihologice (apărătorii cetăţii):
- Agresivitate
- Ironie
- Indiferenţă
Se blindează înăuntru şi nu mai permie nimănui să intre pentru că ştie că există şansa să fie jefuit.
În această etapă asta se află mulţi oameni. Au iubit sau au avut încredere şi au suferit din cauza asta. Apoi s-au blindat.
Problema este că au închis atât de bine zidurile cetăţii, încât nici ce e bun nu mai poate să intre. Apa necesară, alimentele, medicamentele.
Şi lumea din cetate începe să moară.
Şi sufletul omului moare când nu mai lasă să pătrundă nimic bun spre el, când nu mai este hrănit.
Şi atunci, cei care se trezesc, ating maturitatea ca fiinţe umane.
Ştiu să deschidă porţile pentru ce e bun şi să închidă porţile când e rău.
Astfel, omul lasă tot ce e bun şi opreşte tot ce e rău, şi ştie să facă diferenţa între ce e bun şi rău.
Aici este atinsă maturitatea omului şi acum omul poate să iubească cu adevărat.
Cetatea propseră, are tot ce are nevoie şi ştie să protejeze ceea ce are.
Şi se gândeşte că există cetăţi (alţi oameni) care au nevoie de ceea ce am eu de oferit. Hai să DĂRUIESC.
Şi acum se întâmplă următoarele lucruri:
Din cetate pleacă o caravană cu ajutoare pentru o altă cetate. Adică tu oferi ce ai de oferit unei fiinţe umane, iubirea ta. Asta poate să însemne ORICE. De la cuvinte, gânduri, emoţii, îmbrăţişări, bani, orice dăruit din surplusul tău este o dovadă de iubire pentru omul de lângă tine şi nu contează sexul, vârsta sau orice altceva.
Înţelegi de ce iubirea este diferită de relaţia de cuplu? Relaţia de cuplu e un mic rahat pe băţ comparat cu iubirea. În relaţia de cuplu, dacă te limitezi la partener, sunteţi nişte săraci pe toate planurile. Majoritatea cuplurilor vor să se închidă şi să nu mai ofere. Nu mai au prieteni, nu mai au timp de nimic, cred că gata, acuma sunt întregi şi au tot ce le trebuie.
Supriză! Divorţ, trădare, suferinţă şi neînţelegere. Iubirea nu e aici. E în cu totul altă parte şi cauţi unde nu trebuie ceva ce nici nu ştii cum arată sau cum se simte.
Să revenim.
Din cetate pleacă o caravană cu ceea ce ai tu de dăruit spre o altă cetate sau chiar spre mai multe.
Există trei scenarii. Caravana poate ajunge la destinaţie (destinaţii) şi acceptată, poate ajunge la destinaţie şi poate fi refuzată sau poate fi atacată pe drum şi jefuită.
