Septembrie

Nămol

Alerg orbește spre infinit. Nu am nicio destinație exactă. Nu văd nimic în jurul meu înafară de ceață. Mă împiedic și cad peste un morman de noroi urât mirositor și încep să țip, dar nu vine nimeni să mă ajute. Simt cum noroiul mă înghite pe jumătate așa că încep să mă zbat si continui să strig după ajutor în speranța că cineva se va arăta din necunoscut si mă va prinde de mâini. Dar totul e în zadar. Nimeni nu vine să mă salveze. Conștientă că nu mai există nicio cale de scăpare, inchid ochii și gura și las noroiul sa mă înghită. Îl simt cum îmi alunecă în urechi si îmi infundă nările. Încă mă chinui să nu respir gândindu-mă că sub tot stratul asta de noroi se află o peșteră sau ceva în care să cad și chiar când noroiul mă acoperă în întregime, deschid ochii și simt cum noroiul îmi atinge globurile oculare. Îmi minte îmi vine imagnea lor. A oamenilor pe care îi iubesc necondiționat și care sigur își vor face griji pentru mine și mă vor căuta, dar care nu mă vor gãsi niciodată. Care vor crede că i-am părăsit și că mă ascund de ei într-un colț indepărtat al lumii. Nu știu cât de departe am ajuns, dar știu că aici nu va călca nimeni niciodată. Nu știu cum am ajuns aici, dar îmi amintesc sunetul ușii trântite și a țipetelor celor din casă când am plecat. Îmi amintesc lătratul câinilor în urma mea și lacrimile unor persoane disperate și dezamăgite de tunetele și fulgerele din glasul meu. Văd pietrele de care m-am împiedicat în timp ce alergam și crengile în care mi-am zgâriat membrele. Simt aerul rece și umed de toamnă în plămâni și sângele zvâcnindu-mi în artere. Mă aflu undeva la granița dintre viață și moarte. Mă aflu pe un teren necunoscut și am impresia că aud voci în depărtare, dar eu nu pot să țip. Aud un scârțâit și o lumină albă îmi rănește ochii. Tresar și mă trezesc în patul meu cu becul aprins deasupra mea, iar la ușă văd o făptură mică chicotind. "Heei! Cât mai dormi? Mi-ai promis că rezolvăm puzzle-ul împreună când mă trezesc.". Inima îmi bate atât de tare încât pătura se mișcă în dreptul ei. Respir ușurată și iau micul îngeras blond în brațe. O sărut pe creștet și o rog să mă îmbrățișeze strâns cu mânuțele ei minuscule. Totul a fost doar un vis. Un coșmar diferit de toate celelalte din nopțile trecute. Data asta nu m-a mai urmărit niciun maniac cu vreun cuțit, data asta m-a urmărit doar frica...