Respect me, I respect you!

Capitolul 2

Recunosc, Virginia nu este atat de rea; un stat mare si frumos . Casa mea mare , e atat de frumoasa si m-am acomodat repede . Ziua următoare urma sa merg la scoala cea noua. De asta imi este cel mai frica . Cu toții ma vor urâ din cauza ce vor auzi despre mine . O minciuna creată de Lara si sluga ei . M-am saturat de aceste ipocrite , le place sa pună sare pe rana , si stiu ca nu le voi lasa sa ma facă de ras pana voi murii.

***
Rutina mea de dimineata începe , pregătindu-ma de insulte si priviri. Nu vreau sa ma îmbrac precum o diva. Adică nici-odata nu am făcut-o. Ma îmbrac destul de simplu si comod. Nu imi plac hainele cu paiete si tot felul de chestii enervante . De machiat , recunosc ca o fac, dar nu prea exagerat . Ok, deci imi iau niște blugi negrii, un tricou larg gri , geanta mea neagră si iPhone-ul meu negru .

Urc cu mama in masina către noua mea scoala luându-mi inima in dinti, conștienta de ceea ce va urma .
-Ce vom face ? spun către mama.
-Ce sa facem? Simplu, mergem ca doi oameni normali la scoala, tu către noii tai colegi si sala ta de clasa, iar eu imi iau un loc de munca la scoala , ca profesoara de teatru. Ceva e greu?
-Pai stii ce vor spune toți de mine, mamă. Nu ca mi-ar fi frica, dar nu vreau sa se mai intample ..
-Stai liniștita draga mea, totul va fi bine . Nimeni nu iti stie povestea.
- Ce?
Ramân socata dupa ce mama scoase aceste cuvinte din gura.
- Da, Emma, nimeni nu stie de asta.

Eu cu zâmbetul pe buze, ma uit la scoala destul de mare la care urma sa merg , iar apoi cobor din masina , simțind cum privirile fetelor si băieților cad pe mine .
-Curaj, spune mama către mine.

Continui sa merg spre scoala , simțind toate privirile pe "noua fata " ciudata .
Merg impreuna cu mama catre biroul directorului putin emotionata.

***
Bat la usa si intru.
-Buna ziua, Emma Jonson, noua eleva la scoala dumnea...
-Aaa, domnisoara Emma Jonson, te asteptam. Bine ai venit ! Iar dumneavoastra sunteti mama?
-Clara Jonson, spune mama catre el.
-A, am uitat sa ma prezint. Daniel Stuart. Miss. Clara (mama zambeste), din cate am clarificat telefonic doriti un post la scoala noastra. Sala noastra de actorie a fost eliberata chiar ieri, stiti. Elevii nostrii nu prea erau incantati de fostul profesor. Sper ca dumneavoastra sa-i faceti sa iubeasca aceasta arta.

***

Mama a luat jobul de la scoala, eu urmand sa continui drumul spre dulapul meu, neatanta lovindu-ma de o tipa draguta.

-Hei, scuze. Nu am vrut, spun catre ea.                                                                    

-Nu-i nimic. Sunt obijnuita. Toata lumea se impiedica de mine, spune cu un ton trist si cu privirea lasata catre pamant.

-Esti bine?
-Voi pleca acum, scuze.

Fata era foarte trista. Ma vedeam pe mine. Ceva se intampla cu ea si chiar doresc sa aflu acest lucru. Nu puteam sa mai vad o persoana asa dupa ce am simtit in suflet atata durere si umilinta.

Continui sa merg sub privirile insistente ale celorlalte persoane pana ce un neghiob da peste mine si imi tranteste cartile. Sigur a fost intentionat.
-Oh, scuze, am fost neatent, spune continuand sa-mi "culeaga" cartile de pe jos.
-Da, poate a fost si vina mea, am noroc de "tamponari" azi.
Rade. Se uita la mine si casca ochii.
-Ce este? Imi dai acum cartile?

Cand îsi ridică privirea, se uita extrem de ciudat de parca ar fi vazut o fantoma in fata ochilor. Eu tot asteptand sa-mi inapoieze cartile. Scuturand din cap revine la realitate.

-Ne-am mai vazut pana acum? Probabil te-am visat, si rade. Da-mi voie sa ma prezint. Sunt Liam Smith..

-Nu-i nevoie de dulcegarii. Emma Jonson.

-Hmm.. Emma. Imi place numele...

Nu-l las sa termine si plec.

***

Ajunsa acasa dupa o zi intreaga de "prezentare a noii colege" , ma pun in pat obosita. Ce pot spune? Scoala asta e uriasa, abia daca am gasit incaperile corecte.
Putina bataie de cap cu tipul ala insistent. Poate avea de gand ca a doua zi sa-si puna ochelari, sa vada pe unde merge.
Intre timp cobor scarile si ma duc in bucatarie unde era si mama.
-Hei draga mea, cum a fost?
-Nu ma asteptam sa fie asa simplu, spun zambind.
-Ma bucur! La mine a fost destul de greu, copiii aia numai pe telefoane stateau. O adevarata era a telefoanelor. Vor ajunge sa nu mai vada, spune dându-si ochii peste cap.
-Da! aducandu-mi aminte de cele intamplate.