That girl. [With One Direction]

Capitolul 7.

Hey :) M-am intors si pe aici cu un nou capitol caci vad ca va place aceasta poveste. Capitolul acesta este plin de dialog -.-" Si eu ma urasc pentru asta, dar mi s-a parut mai bine sa scriu asa, desi acum vad ca are nevoie de multa editare aceasta poveste. 

P.S.: In dreapta aveti un video cu baietii vorbind in italiana, ca tot voia nebuna mea iubibila, _Heaven_ sa-i auda cum vorbesc in  italiana :)) Eu am o criza de ras de fiecare data cand ii aud sau ii vad strambandu-se incercand sa vorbeasca, mai ales Niall :)))

Momo xx

Mya’s POV:

Inca de dimineata, stam in camera mea pregatind bagajele. In jur de 11 a.m. am terminat in mare parte, asa ca acum buteam cobora toate gentile la parter. Rose nu a avut prea multe de impachetat, caci hainele ei oricum se aflau in bagaje, inca de cand ne-am intors cu totii de la Napoli. Am asezat cea mai mare geanta pe scari, si dupa ce ne-am asezat amandoua pe ea, am impins putin, dupa care amandoua alunecam la vale, spre parter. Dupa ce am ajuns, am lasat acea geanta acolo, urcand si luand alta, repetand aceasi miscare. Era cu mult mai usor si distractiv asa, il loc sa fim nevoite sa ridicam gentile in maini. La a treia geanta, parintii mei au venit in living, pentru a vedea ce se intampla. Eu cu Rose radeam, alunecand in jos, pana la baza scarilor, dupa care ne-am ridicat rapid in picioare, privindu-mi parintii.

-Ce faceti?

-Coboram bagajele.

-Dar deja pleci acasa, Rose?

-Nu.

-Si atunci?

In acel moemnt mi-am dat seama ca am fost atat de fericita in ultimele 24 de ore incat am si uitat sa-mi anunt parintii ce am de gand sa fac. Acum, nici macar nu stiu cum vor reactiona. Normal ar fi fost sa-i anunt inca de aseara, sa se pregateasca si ei emotional, nu sa le spun cu 10 minute inainte de plecare. Probabil vestea va fi ca o bomba pentru ei. La naiba, cat de uituca am putut fi.

-Mya?

-Pai, bagajele astea nu sunt numai ale lui Rose, ci ale noastre.

-Dar unde plecati?                              

-In Londra?!

Raspunsul meu a sunat mai mult ca o intrebare. Eram nesigura de reactia parintilor mei, mai ales a tatei, care avea obiceiul sa ma protejeze ca pe un trofeu. Spuneam mereu ca sunt mica lui comoara si ca toata viata va avea grija sa nu patesc nimic rau, sa nu sufar, caci nu merit. Mi-am privit parintii cu ochii nesiguri, acestia privindu-ma la randul lor fara nicio expresie pe fata, fara niciun sentiment.

-Ce? Cum adica plecati in Londra?

-Pai…

*Flashback*

-Bine. Uite am o propunere interesanta pentru tine.

-Te ascult.

Atentia mi-a fost atrasa complet de Harry, ignorand-o pe Rose ce-mi facea semne sa-i spun si ei ce spune.

-Stii, noi iti simtim cu totii lipsa, adica ne-am obisnuit cu tine, cu glumele tale, si ma gandeam daca nu ai vrea sa te muti in Londra, asa vom fi mai aproape de tine.

-Esti nebun? Nu vreau sa vin sa locuiesc cu voi!

-Cine a zis ca vei locui cu noi?

-Atunci? Imi recomanzi cumva bancile din parc? Nu mi se par chiar atat de comode pe cat par.

-Hahah daca nu ma lasi sa termin sigur acolo vei dormii.