Maitreyi Devi : Dragostea Nu Moare

Partea întâi

DRAGOSTEA NU MOARE
- roman -
Versiunea românească de
ŞTEFAN DIMITRIU ŞI
THEODOR HANDOCA
Postfaţă de MIRCEA HANDOCA, Editura AMALTEA

Partea întâi

ÎNTÂI SEPTEMBRIE 1972. ZIUA MEA DE NAŞTERE. Voi, dragii mei
prieteni Goutami şi Parbati, voi aţi fost cei care aţi insistat să mi-o sărbătoresc, dar
nici n-aţi bănuit că-n seara asta, pe când răsunau muzica şi recitările şi râsetele, eu am
fost tot timpul cu gândul departe. Vârtejul timpului, răscolitor, m-a răvăşit şi m-a
purtat cu sine, nu înainte, spre viitor, ci înapoi, adânc în trecut.
E miezul nopţii, poate fi şi două noaptea. Sunt singură, pe verandă. De aici nu
pot cuprinde tot cerul cu privirea. Jumătate din Ursa Mare, ca un etern semn de
întrebare priveşte în jos, către mine - întrebări peste întrebări. Dar de ce revine
această întrebare în mine, peste atât amar de vreme? Obişnuiam să mă întreb uneori
de ce mi-a fost dat să trăiesc o asemenea întâmplare fără urmări. Acum văd că ea n-a
avut nici început, nici sfârşit. Stelele sunt strălucitoare, ele au fost martore ale
suferinţelor unor oameni fără de număr, întocmai cum astăzi mă urmăresc pe mine.
Stelele îmi cheamă întreaga fiinţă. Mă simt de parcă n-aş fi aici, dar mai sunt încă
aici. Aş putea să plec vreodată în altă parte? Aceasta e lumea mea. În patul lui, soţul
meu doarme liniştit. Câtă încredere are în mine. El nici nu mă cunoaşte prea bine;
deşi mă iubeşte atât. Sunt întru totul a lui, dar poate că el a simţit că pentru mine mai
există ceva. Totuşi, nu are regrete, cum nu am nici eu. Viaţa mea e împlinită.
Tot ce-aş fi putut dărui lumii, simt că am dăruit. Ştiu că am cunoscut bucuria
iubirii absolute, a adoraţiei ce arde ca flacăra nestinsă. Mi-am găsit rostul şi
împlinirea dăruindu-i lui Guru al meu tot ce aveam mai bun în mine şi atunci, de ce,
începând de ieri, viaţa mea s-a schimbat într-atât?
Ce tulburătoare nemulţumire răscoleşte nisipul fierbinte al Saharei şi ameninţă
să-mi acopere lumea mea roditoare, frumoasă şi vie! Ştiu că sub acest acoperământ
totul s-a păstrat cum a fost. Imaginea mea e neclintită în adâncurile minţii bărbatului meu adormit, aşa cum a fost totdeauna, iar micuţul meu nepot, care doarme acum
cuibărit lângă părinţii lui, va coborî în goană scara mâine dimineaţă şi va veni să mă
îmbrăţişeze ca în fiecare zi. Lumea mea este încă aceeaşi - duioasă, plină de viaţă şi
verde. Acum mă tem pentru că simt dogoarea lavei topite ce-ameninţă s-o
cotropească. Nu, nu e lavă. E poate aur topit. Şi ştiu că nu vreau să mă feresc de arşiţa
lui, pentru că îmi aduce bucurie. Îmi amintesc poemul acela: "Când totul se
transformă în cenuşă, ceva mai rămâne întreg". E tocmai acest ceva, reminiscenţa,
ceea ce nu a ars. Ce agonie, aceste ultime două zile! Trăiesc dorul misterios pe care
Kalidasa îl descrie în "Sakuntala": "Văzând o imagine dulce, auzind un sunet
armonios, chiar şi oamenii fericiţi îşi pierd liniştea, poate că-şi amintesc o iubire
uitată dintr-o altă viaţă".
Nu, la mine nu e vorba de o altă viaţă şi nici nu e în trecut, s-a petrecut ieri,
acum numai patruzeci şi doi de ani. Am păşit cu patruzeci şi doi de ani îndărăt.
Pentru noi, fiinţele omeneşti, e o perioadă lungă, dar cât de puţin înseamnă în
eternitate! Timpul nu îşi aruncă nicăieri ancora. Nu are faţă, ori spate, ori laturi.
Timpul nu are nici răsărit, nici apus. Numai pentru a mă exprima pe mine, infinitul
devine finit. Brusc, astăzi, pentru mine s-au şters limitele a patruzeci şi doi de ani. Şi
m-am trezit în eternitate. Nu mai am trecut sau viitor. Sunt c-un picior în 1972, iar cu
celălalt, în 1930.
S-a întâmplat în dimineaţa zilei de întâi septembrie 1972. Cu o zi înainte, un
vechi prieten, Gopal, mi-a telefonat după mulţi ani:
M-a întrebat:
- Amrita, ţi-l aminteşti pe Mircea Euclid?
- Da, un pic, am ezitat eu. De ce mă întrebi?
- Unul din prietenii lui a venit aici. Euclid a fost studentul tatălui tău. Cum el nu mai
este, ar vrea să te vadă pe tine, a răspuns Gopal, neatent.
M-a străfulgerat o scânteie de bucurie. La celălalt capăt al firului, Gopal devenise
nerăbdător.
- De ce taci? N-aş putea veni cu el la tine acum?
- Nu, nu! M-am oprit o clipă, căutându-mi cuvintele. Am să merg eu la el, mâine. Dă-
mi adresa.
Ploua de dimineaţă. Am avut norocul să găsesc un taxi şi să ajung la vreme.
"De ce mă duc acolo? mă întrebam în gând. De ce-oi fi atât de nerăbdătoare să aflu
veşti despre un om care nici măcar nu mi-a răspuns la scrisori? Simplă curiozitate, mă
linişteam singură. Nu e nimic rău în asta. Vreau să ştiu ce mai face o persoană pe care
am cunoscut-o cândva". Ca să fiu sinceră, trebuie să recunosc că m-am cam gătit,
cum ar fi făcut orice femeie. Mi-am îmbrăcat un sari foarte frumos. Pe când stăteam
în faţa oglinzii, m-am întristat văzând cum arăt. Timpul distruge tot ce avem preţios,
el nimiceşte orice, sfărâmă şi sleieşte. Oare aşa e? Oare timpul nu face decât să
îmbătrânească lumea? Oare nu ne şi întinereşte, totodată? Da, trupul îmi este bătrân,
dar mintea? Sufletul lacom să afle veşti despre Mircea Euclid este tânăr acum. Şi el
este creaţia timpului. Cândva, în tinereţe, am scris un poem:
Timpul care a fost înapoi
E acum înainte
Faţa lui fără văl se acoperă cu o mătase-nstelată, Cine i-a dat veşmânt şi podoabă?
Cum s-a născut spectacolul lui trecător?
În curgerea pe nesimţite a timpului
În mişcarea lui fără formă
Cine-nfloreşte florile?
În fiece clipă noi forme apar
Din oceanul pustietăţii
Şi cad pe ţărmul neţărmurit.
Valurile îmblânzesc o iluzie a morţii.
Pe când scriam acest poem, nu am ştiut că ceea ce părea sfârşit poate reîncepe,
că ceea ce părea bătrân întinereşte şi că înseşi noţiunile de tânăr şi bătrân sunt nişte
iluzii. Aşezată în maşina care înainta în viteză, am râs încetişor de mine însămi. De ce
m-am gătit oare, de ce m-am întristat văzându-mi înfăţişarea? Doar nu pe Mircea îl
voi întâlni. Voi întâlni numai un străin care vine din ţara lui.
Uşa era deschisă. Străinul avea faţa bronzată, nu tenul acela alb obişnuit la europeni.
Era de înălţime mijlocie şi mă aştepta în picioare. A spus: "Sunt Sergui Sebastian" şi,
prinzându-mi mâna în palma lui, mi-a sărutat-o ceremonios. La acest gest familiar,
zilele de mult uitate ale tinereţii mele s-au clintit greoi, revenindu-mi în minte.
"Dumneavoastră sunteţi Amrita∗?" m-a întrebat el. Ştiam că străinul acesta priveşte
prin mine spre altă Amrita. Admiraţia şi surpriza cuprinse în simpla lui întrebare nu
puteau fi stârnite de această Amrită cu părul încărunţit şi cu faţa ridată. Mă urmărea
cu ochii ficşi şi vederea lui pătrundea până foarte departe. Ştiam că o privea pe
Amrita anilor '30.
- Mă cunoaşteţi? am întrebat eu calmă. Bărbatul a zâmbit.
- În ţara mea vă cunoaşte toată lumea. Sunteţi eroina unui basm.
- De ce? Din cauza cărţii lui Euclid?
- Da, cartea asta ne-a povestit despre dumneavoastră. El a vrut să vă ia în căsătorie,
dar tatăl dumneavoastră s-a opus. Sunteţi o hindu, iar el e creştin.
- Ce prostie! am ripostat eu.
- Vreţi să spuneţi că nu e adevărat?
Sergui era vizibil surprins de vehemenţa mea.
- Ce legătură are povestea asta cu religiile hindu sau creştină? Nu a fost vorba decât
de vanitatea lui. Mândria lui a fost rănită, nimic altceva.
Ne-am aşezat amândoi şi am rămas o vreme tăcuţi. Apoi eu am spus:
- Zilele astea se împlinesc patruzeci şi doi de ani de când a plecat Mircea. Ocazional,
am auzit vorbindu-se despre această carte care are drept titlu numele meu, dar n-am
întrebat pe nimeni, niciodată, despre ce este vorba în ea. E un roman sau o carte de
poezie sau de eseuri? Am neglijat să mă informez. Dar acum vă întreb, spuneţi-mi, ce
conţine cartea?
Am spus toate acestea zâmbind cu indiferenţă. Mă felicitam în sinea mea
pentru nonşalanţa cu care o făcusem. Cât de simplu îmi venea să întreb acum. De ce
nu putusem s-o fac timp de atâţia ani? Aceea fusese, cu siguranţă, o altă Amrita. Ce
legătură aveam eu cu Amrita de acum patruzeci şi doi de ani, cu eroina cărţii?
Răspundeam eu pentru faptele ei? Mai putea karma ei să se răsfrângă asupra-mi? Am
auzit că nici pentru crimă nu mai eşti condamnat, dacă au trecut doisprezece ani.
Atunci, pentru ce să-mi fie ruşine? Şi totuşi, ştiam răspunsul. Pentru că eu sunt o
moralistă. Pe mine însămi mă judec întotdeauna cu asprime şi nu-mi trec cu vederea
nici o slăbiciune. Prietenii nu-mi mărturisesc niciodată greşelile lor. Eu rămân pe
înaltul piedestal al onoarei. De câte ori mi-am amintit de Mircea, m-am încruntat în
sinea mea. Cum s-au putut întâmpla toate? Cum de m-am putut învoi? Cândva,
simţământul adânc de ruşine şi vinovăţie m-a făcut să-i alung amintirea adânc, în
subconştient. Şi iată că astăzi am putut vorbi cu atâta uşurinţă...
Sergui a spus:
- E un roman autobiografic. Ştiţi, a continuat el cu entuziasm, ştiţi că, citindu-l, noi
am cunoscut Calcutta, am cunoscut societatea indiană, viaţa indiană. La noi în ţară,
cartea a stârnit o mare emoţie. Se citeşte ca o tragedie. Suferinţa lui, agonia apar în
carte ca nişte picături de sânge.
Sergui nu vorbeşte bine englezeşte. Începe să-mi povestească, şovăind,
romanul. Eu ţin minte numele familiare. Ele bat în inima mea şi, una câte una,
încuietorile se desfac, dezvăluind treptat încăperea închisă atât amar de ani. Înlăuntrul
încăperii e beznă, dar acum ştiu tot ce se află acolo. Sunt ispitită să intru, dar ezit
cuprinsă de temeri.
- Sergui, te rog, fă-mă să aflu adevărul. Ce se spune despre mine în această carte?
Îmi pledez cauza surâzând, iar el, cu pronunţia lui continentală, în care "t"-ul
englezesc sună moale, povesteşte:
- Întâi, ea iubeşte un copac.
Cuvintele cad ca nişte raze de lună în inima mea. O lampă a amintirii începe să
scânteieze.
- E adevărat, oftez eu, e adevărat. Dar spune-mi, există în această carte ceva de care
ar putea să-mi fie ruşine?
Cu ochii lăsaţi în jos, Sergui bâiguie:
- El a scris că obişnuiaţi să-l vizitaţi noaptea. - Revoltător! Crede-mă, Sergui, nu e
adevărat! Aproape că am ţipat.
- Da, da, mă consolează Sergui. E evident. El nici n-a fost în stare să vă descrie, aşa
încât a trebuit să spună că veneaţi pe întuneric. Nu a avut cum să facă altfel.
Sergui continuă să povestească. Mă simt fără apărare. Mă pregătisem să accept
un adevăr neplăcut, dar mă trezesc silită să văd că sunt victima unei minciuni
supărătoare. Stingându-şi ţigara în scrumieră, el a zis:
- Vă rog să mă iertaţi. Vă voi spune totul. Trebuie să spun adevărul.
- Spune-mi Sergui, ce nevoie era să-mi folosească numele?
Oare nu e vorba de o calomnie? am întrebat eu scurt.
- El n-a putut să se smulgă magiei numelui dumneavoastră. Dacă aţi şti prin ce
cumplită agonie i-a fost dat să treacă atunci! Dacă aţi citi cartea, v-aţi scălda în
lacrimi.
- Dar de ce a trebuit să scornească minciuni? Nu m-am dus niciodată noaptea la el.
De ce aceste calomnii?
- Imaginaţia. Şi-a găsit un refugiu în lumea fanteziei. A fost singura cale de a scăpa
de suferinţă. Nu v-a uitat nici astăzi. Sergui vorbea pentru a-mi face plăcere. Ah, ce scuză pentru minciună! Dacă într-adevăr era atât de îndrăgostit de mine, de
ce a fugit la o simplă dojană a tatălui meu? Nu-mi datora chiar nimic? Ai mai
pomenit asemenea laşitate?
- Ba bine că nu... zâmbi Sergui. Istoria e plină de astfel de întâmplări. Dumneavoastră
eraţi, în vremea aceea, o copilă de şaisprezece ani, iar el un tânăr de douăzeci şi trei.
Ce păcat că tatăl dumneavoastră v-a distrus viaţa!
Vocea lui era plină de compasiune.
Împietrisem. Oare ce voia să spună omul acesta?
- Sergui, cât de multe ştii tu despre viaţă? Cine mi-ar fi putut-o distruge pe-a mea?
Am avut o viaţă bogată. Mi-am întemeiat un cămin ideal. Am trăit fericită,
înconjurată de copii şi nepoţi. Sunt atât de mulţi cei care mă iubesc şi mă respectă.
Mi-a fost dăruită afecţiunea Învăţătorului meu, faţă de care Mircea nu putea să-şi
ascundă gelozia. Am încercat extazul, dincolo de raţiune şi de cuvinte. Ar mai putea,
cumva, să existe un colţişor uitat, pentru un băiat de 23 de ani, în mintea mea de
femeie de 58 de ani?
Discuţia mă prinsese foarte puternic, o arteră începuse să-mi zvâcnească
periculos în tâmplă şi-mi era teamă de un atac cerebral. Sergui mă privea cu un surâs
încărcat de regret.
- Nu, nu v-aţi irosit viaţa. Dar ea ar fi putut fi altfel.
- Cu asta sunt de acord, dar aşa a fost să fie. Încercând să schimbe subiectul, Sergui
spuse:
- Am acasă primul dumneavoastră volum de poeme.
Pronunţa cu dificultate titlul cărţii în limba bengali. După ce Mircea a trebuit să-şi
părăsească ţara, am găsit acest volum la el în bibliotecă.
- Spune-mi, cum arată această carte?
- Îmbrăcată-n albastru, cu un model floral auriu imprimat la mijloc.
Aşa era. Dar cât de departe păreau acele zile de demult. L-am întrebat zâmbind:
- De unde-ai ştiut că-i cartea mea?
- Pe ultima pagină. albă, a cărţii, în partea stângă, aproape de copertă, aţi scris cu
mâna tremurândă "Mircea, Mircea, Mircea, i-am spus mamei că m-ai sărutat numai
pe frunte".
Sergui încă nu-şi terminase fraza, când sângele meu a început parcă să-mi
clocotească. O senzaţie ciudată îmi coborâse în tălpi. Stăteam pe un divan moale,
picioarele mele apăsau puternic podeaua, dar am simţit deodată că mă înalţ. Părea că
plutesc şi că rămăsesem atârnată în vid, fără nici un suport. Picioarele nu-mi mai
atingeau pământul, încăperea nu mai avea acoperiş. Da, ştiu, mă uitam la Sergui, care
zâmbea uşor, la fel ca şi mine. în timp ce o senzaţie ciudată mă cuprinsese. Mă
transformasem într-o picătură de argint viu, incapabilă să stea o clipă locului. Mă
aflam din nou pe veranda casei noastre din Bhowanipur. Lespezile albe şi negre ale
podelei semănau cu o tablă de şah. Mă aplecasem spre suprafaţa aceea netedă şi
lucioasă. Ţineam în mâini cartea da, eu sunt aceasta, în mod sigur sunt eu! Şi într-o
clipă, înlăuntrul meu, lacrimile acelei dimineţi au reînviat, izbucnind ca un râu
nestăvilit. Cum de vorbesc cu acest străin? Mă întreb singură. Ştiam că-mi odihneam
braţul pe marginea canapelei, şi totuşi am simţit dedesubt atingerea blândă şi rece a
pardoselei de piatră. Khoka stă în faţa mea; pot să-i văd degetele de la picioare, cu unghii murdare, şi marginea sărăcăciosului său dhuti măturând podeaua. E dimineaţă,
poate dimineaţa zilei de 20 septembrie 1930. Cu două zile înainte, Mircea ne
părăsise. Khoka îmi vorbeşte. Pot să-l aud perfect. "Ru, scrie repede!" Apoi,
schimonosindu-şi faţa, îmi şopteşte: "Spionii sunt peste tot". Khoka glumeşte chiar în
probleme serioase, deşi ceea ce-mi spune acum e adevărat. Nu-mi era rudă, dar îl
simţeam ca pe-un frate. Bunica mea o adoptase pe mama lui şi-o crescuse până la
măritiş. Îi spuneam mătuşa Kutti. Ea avusese optsprezece copii, astfel c-o duceau
într-o necontenită mizerie. Khoka şi sora sa Shanti stăteau mai mult pe la noi. Erau
prietenii noştri, ne jucam împreună, dar nu se bucurau şi de respectul nostru; aşa se-
ntâmplă cu toţi cei care trăiesc din mila altora: se bucură de generozitate, nu însă şi de
consideraţie. Nici Mircea nu-l prea plăcea pe Khoka, dar din alte motive, şi anume
pentru că îmi provoca mereu buna dispoziţie. Căci Khoka vorbea despre cele mai
mărunte lucruri cu o astfel de mimică, încât nu puteai să nu râzi în hohote. Mircea nu
înţelegea, însă, jumătate din ceea ce spunea el atunci, şi de aceea, în loc să râdă,
bombănea. Ţin minte că odată am prins o nouă perdea la uşa bibliotecii. Şi atunci, ca
şi acum, aveam o adevărată pasiune să schimb perdelele. Khoka a intrat în cameră şi
a tras în aşa fel de perdea, ca şi cum numai cu mare greutate ar fi fost în stare s-o dea
la o parte şi să intre. Am râs foarte mult de mimica şi de gesturile lui, în timp de
Mircea - mai mohorât ca niciodată - a întrebat:
- Ce face omul acesta?
- Se prosteşte! Spune că schimb des perdelele. Iar când voi avea propria-mi casă, voi
atârna atâtea perdele la uşi, încât vizitatorii vor fi pur şi simplu istoviţi tot trăgându-le
una după alta. În acest timp, Khoka mima efortul cuiva care-ar fi încercat să pătrundă
la mine în casă. Dar de ce eşti atât de posomorât?
- Spune-mi, care este tâlcul ascuns al acestui fapt? m-a-ntrebat Mircea.
- Nu există nimic ascuns, e doar o glumă nevinovată.
Acesta era Mircea, încercând totdeauna să caute un înţeles ascuns.
- Cum poate să-ţi placă unul ca ăsta? m-a-ntrebat. E un bufon.
Din păcate, acum depindea de Khoka. Cine altcineva ar fi putut să-i vorbească despre
mine, dacă nu Khoka?
- Scrie repede, dragă Ru, murmura Khoka. Dacă unchiul mă va găsi aici, va fi din
cale-afară de furios. Poate să mă dea şi afară din casă.
Încerc să scriu. Nu mai găsesc cuvintele, teama m-a paralizat. Ce se va
întâmpla - mă gândesc - dacă Mircea spune adevărul? El ştie că eu mint rareori şi eu
ştiu, de asemenea, că nici el n-o face. Dar acum mint, o fac pentru el, vreau să-l
salvez. Îmi dau dintr-o dată seama că nu e întotdeauna rău să minţi. Ce idee! Cum pot
uneori să gândesc aşa? Cum spunea mama, o greşeală te duce spre alta, o minciună
urmează alteia şi astfel adevărul nu mai poate ieşi la lumină. Cum am putut ajunge
atât de jos? Ce va spune mentorul meu? Oare nu i-am promis să-mi îndrept chipul
numai spre soare? Oare nu mi-am promis mie însămi să rămân întotdeauna pură,
neatinsă de păcat? Am căzut, iată! Mă văd deschizând cartea şi scriind în ea. Mâna
îmi tremură, cuvintele dansează bezmetic, linia scrisului e şerpuitoare. Privesc scena.
Astfel, din adâncimi profund întunecate, trupul meu de şaisprezece ani licăreşte din
nou pe ecran. Părul mi-i încâlcit, nu l-am mai pieptănat de trei zile. De trei zile n-am mâncat altceva decât sucuri de fructe. Nu voi mai mânca niciodată. Îmi voi tăia părul.
Îmi voi sfâşia marginile sariului.
Mama va trebui să înveţe o lecţie. Când mama ei, didima mea, va veni, va
trebui să-i spună tot, pentru că ea va întreba în mod sigur: "Ce i s-a întâmplat lui Ru?"
Ştiu ce-şi va spune şi bunica: "Fata asta a devenit svayamvaru, nu mai poate fi
măritată cu nimeni altcineva". Dar nu va îndrăzni niciodată să rostească vreun cuvânt,
din cauza tatălui meu. Iată deci cât de multe persoane intimidate de un singur om.
Astfel îi scriu lui Mircea că nu trebuie să mărturisească prea mult. Oare va înţelege?
Dar aproape că nu pot scrie, engleza mea pare a fi şi ea înspăimântată, cuvintele fug
de mine.
Brusc, am fost întreruptă de vocea lui Sergui:
- Mircea îşi arată vârsta mai mult decât dumneavoastră.
Sergui nu-şi dădea seama că eu nu-l ascultasem. Pe unde m-am pierdut atâta
timp? Unde-o mai fi Khoka? El s-a transformat acum într-un bătrân istovit şi trăieşte
pe undeva, prin Kalighat. Oare această pardoseală de marmură a ajuns aici adusă de
covorul fermecat? Oh, ce minune! Aşa cum spune cântecul: "Te-am văzut cu lumina
ochilor în afara mea, atunci era lumină. Acum, când întunericul coboară, te văd
înăuntrul meu". Poate cineva să vadă fără lumină? Există oare o altă licărire, în afară
de licărul luminii pe care-l simte fiecare? Eu sunt atee, aproape agnostică. Oare voi
începe, de-aici înainte, să cred în supranatural? Pentru că tocmai acum, într-o anume
clipă, sau dincolo de timp, s-a întâmplat ceva care nu este amintire, simplă reînviere a
trecutului, ci o veritabilă transpunere a unui timp în altul. Am fost transpusă în
dimineaţa zilei de 20 septembrie 1930. Am simţit suprafaţa lustruită a pardoselei reci
de marmură, iar ochii mei erau plini de lacrimi gata să se nască. Îmi era foame din
pricina celor trei zile în care nu mâncasem nimic, ezitam în faţa micilor probleme de
ortografie? Nu găsesc cuvinte în stare să exprime această imensă experienţă a
trecutului. 1972 fuziona cu 1930!
Vorbeam în tihnă cu Sergui, dar totul în mine tremura şi se zbuciuma, ca o
frunză fragilă, lovită de furtună. Nu mai puteam să-mi recapăt încrederea în mine.
Acum sunt aici, îmi spuneam, dar în momentul următor cine ştie unde voi fi? Sunt
sigură, întâmplarea se va repeta, voi fi din nou întoarsă în trecut. Ştiu că timpul nu
răsare şi nu apune, nu are început sau sfârşit. Totuşi mi-e frică de această nouă
experienţă. Mi-e frică să intru în lumea misterioasă a infinitului.
Experienţa de astăzi a fost devastatoare, mi-a zdruncinat cu totul vechile
credinţe. Cine mă va salva acum? Am început să cer ajutorul celui pe care-l ador cel
mai mult şi azi, ca şi în 1930. "Nu mă părăsi, Învăţătorule, vino iar în inima mea. Nu
mai am nevoie de nimeni. Nimic altceva nu am în viaţă. N-am avut niciodată.
Acoperindu-mi trecutul, prezentul şi viitorul, prezenţa ta este o sărbătoare continuă.
N-am uitat nimic. Oare stă în putinţa unui străin să-mi năruie astăzi liniştea printr-o
conversaţie oarecare? Se poate stinge, poate muri lumina stelei mele polare? Mă voi
prăbuşi pentru totdeauna?"
La despărţire, Sergui mi-a sărutat din nou mâna. O nouă străfulgerare m-a
străbătut din tălpi până-n creştetul capului. M-am controlat greu - ne aflam în Gol
Park, în 1972. În 1930, prin aceste locuri domnea încă jungla. Încercam să mă readun,
să mă regăsesc. Ţinându-mă de portiera maşinii, căutam să mă conving că este într-adevăr un taxi Ambassador şi nu o limuzină Chevrolet. Dar îmi era imposibil să-mi
recapăt liniştea. Lumea mea se rotea, se rotea nebuneşte în jurul axei sale şi ceea ce
fusese odată se reîntorcea.
Primul nostru automobil a fost un Chevrolet, înalt şi confortabil - nimeni nu
mai apreciază acum tipul acesta de maşină, - dar pentru noi era o minunăţie. Când
Mircea mi-a oferit braţul, ca să cobor din el, l-am întrebat:
- Crezi că am nevoie de ajutor, ca să descind de la această mică înălţime?
- Aşa e obiceiul pe la noi: să ajutăm o femeie să coboare din maşină ori să-i sărutăm
mâna când o întâlnim sau când ne despărţim de ea.
- Obicei?
- Exact. Altfel, poţi fi considerat lipsit de bună creştere, necivilizat. La voi nu există
astfel de obiceiuri?
- Nici vorbă. Numai când îi salutăm pe cei mai în vârstă, trebuie să le atingem
picioarele şi apoi să ne atingem propria frunte: asta înseamnă că le-am şters praful de
pe picioare, pentru a le arăta respectul pe care li-l purtăm, şi se numeşte pranam.
Vârstnicii îi binecuvântează, în astfel de situaţii, pe tineri, atingându-le capetele. Cei
egali îşi lovesc reciproc palmele una de alta şi îşi ating frunţile - iar asta se numeşte
namaskar. Dar nimeni nu-şi mai bate capul cu asta acum. Eticheta se învaţă la Thakur
Bari. Rabi Thakur te învaţă la şcoala Santiniketan toate regulile bunelor maniere.
Acolo, studenţii se salută unul pe altul lovindu-şi palmele. Cei din afara şcolii râd de
ei. Când Cineva spune; "E gen Rabindrik", asta înseamnă "prea elegant".
- Ar face omul acela orice pentru tine? m-a întrebat Mircea, vexat.
- Da, sigur, i-am spus. Acel om umple cerul de stele, pune cuvinte frumoase în gura
noastră şi ne umple inima de-o dragoste duioasă. I-am recitat chiar o poezie: "Cerul
meu se-mpodobeşte noaptea cu stele iar pădurile înfloresc dimineaţa, când el este cu
mine".
Ascultând toate acestea, Mircea Euclid mă străpunse cu privirea: - Ce-ai spus? Cum
poţi vorbi astfel despre altcineva? Nu te înţeleg.
- Cui ce-i pasă? i-am răspuns.
Când m-am întors, am găsit-o pe nora mea, Lekha, aşteptându-mă.
- Unde-ai plecat aşa zorită? Ai uitat de întâlnirea cu Khagen- babu? Te-a aşteptat
până adineaori.
Mă tem de această fată. E foarte ageră şi stă tot timpul prin preajma mea. Cred
că bănuieşte ceva. Trebuie să fiu atentă. Am întrebat-o despre Khagen-babu şi despre
altele. I-am ascultat răspunsurile cu un aparent interes şi cu zâmbetul pe buze. Dar
îmi era foarte greu să-mi păstrez calmul. Neliniştea nu mă părăsise. Continuam să
tremur în mine însămi. Asta nu trebuia să se întâmple. Astfel că am râs puţin - un râs
cam forţat. Fata îmi vorbeşte despre sărbătorirea zilei mele de naştere. Mimez
interesul, dar n-am chef să vorbesc despre asta. Nu ştiu cum, în decurs de numai
câteva ore, perspectivele vieţii mele s-au schimbat într-atât. Prietenii îmi vor
sărbătorii ziua de naştere, dar nici nu-mi pasă. Cu ce mă voi alege din respectul lor?
Pot ei să-mi redea liniştea pierdută? În unda liniştită a vieţii mele, Sergui a aruncat o
pietricică. Iar acum cercurile se lărgesc. Ştiu că asta nu se va sfârşi curând, speranţa
de a-mi recăpăta calmul e încă departe. Munca, obligaţiile sociale, datoria faţă de
naţiune - ducă-se toate la naiba! Nu vreau nimic altceva, decât să mă întorc iarăşi în anul 1930. Să-l văd din nou. Mircea! Mircea! Mi-am înălţat mâna şi-am observat-o pe
Lekha privindu-mă cu atenţie.
- Ma, iar te dor ochii? Vrei să-ţi aduc picăturile?
Am trecut totuşi cu succes peste primejdiile din seara aniversării mele. Mi-am
ascuns cât am putut de bine gândurile. Am îmbrăcat un sari nou, am recitat cu poftă
poezii şi am ascultat muzica ce-mi era dedicată. Agitaţia mea a trecut, pentru unii, pe
seama faptului că aş suferi de boala lui Parkinson.
Am rămas pe verandă de pe la miezul nopţii, până când s-au arătat zorii. Până
când stelele au început să dispară. Aici nu avem acces la terasa de deasupra casei. Şi
nu pot cuprinde întreg cerul. Ţin minte că în prima seară când am fost pe terasă,
Mircea s-a arătat încântat.
- Ştii, în ţara noastră nu avem asemenea terase.
- Ce ciudat! Atunci cum puteţi urmări stelele şi soarele?
- Doar astronomii urmăresc soarele şi stelele. Lumii obişnuite nici nu-i pasă de ele.
- Aici, oamenii îşi încep ziua salutând soarele.
- Şi tu?
- Eu am soarele şi înlăuntrul meu şi în afara mea, fără nici o deosebire; zi şi noapte,
sunt în continua lui adoraţie.
Mircea mă privea clipind din ochi.
- Explică-mi ce vrei să spui. Şi apoi, dintr-o dată: Trebuie! - N-am s-o fac. Tot n-ai
înţelege.
Faţa i se întunecă.
- Vrei să mă umileşti. Dar să ştii că nu sunt chiar aşa de prost. Trebuie, numai, să-mi
spui cine este soarele tău.
- Guru al meu, pentru că el îmi arată această lume minunată.
- Se arată numai pe sine sau, în aceeaşi măsură, şi alte lucruri?
- Eu pot pătrunde totul prin lumina sa.
- De exemplu?
- De pildă, pe tine.
Ochii îmi scânteiau de bucurie. Simţeam că lui Mircea i-a plăcut această replică.
- N-ai vrea să-l citim împreună pe Whitman în această seară?
-Nu-mi place Whitman. Este prea sec. Mi-ar plăcea să-l citim pe Shelley. The
Sensitive Plant.
Dar acum trebuie să mă duc la culcare. Mâine mă aşteaptă o groază de lucruri
de făcut - mai cu seamă seminarul -, de ce e nevoie să stau şi să visez la ce s-a
întâmplat cu atâta vreme în urmă? Cine este Amrita aceea, unde este acel Mircea?
Dacă ne-am reîntâlni acum, nici nu ne-am recunoaşte unul pe celălalt.
Zilele trec dar eu nu sunt capabilă să rămân în prezent; tot timpul, mă întorc ia
casa din Bhowanipur, în anul 1930.
Nu-mi reamintesc nici ziua, nici luna când Mircea a intrat pentru prima oară în
casa noastră sau când l-am întâlnit pentru prima dată. Tatăl meu era un mare învăţat.
De fapt, un geniu multilateral. Cu numai şase ani înainte fusese lector într-un colegiu
dintr-un oraş provincial din estul Bengalului. De curând stabilit la Calcutta, avusese
la dispoziţie doar puţin timp pentru a-şi câştiga o uriaşă faimă. Este bine cunoscut
pentru erudiţia sa şi temut pentru aceasta. Învăţătura sa e agresivă, argumentele lui te pot reduce uşor la tăcere, este foarte priceput în acest joc. Totuşi, are un farmec
hipnotic. Lumea se ataşează de el. Studenţii îi sunt devotaţi şi ar trece peste orice
obstacole pentru a-i veni în ajutor. Şi el îi iubeşte. Este un anumit fel de dragoste,
lipsită de simpatie. Îi iubeşte şi el, dar pentru plăcerea lui, nu a lor. De exemplu, pe
mine mă iubeşte nu atât pentru mine, cât pentru el. "Ia uitaţi-vă la fata mea, nu-i aşa
că-i drăguţă? Ce bijuterie de copil! Vorbeşte curent engleza, scrie versuri bune, este
fata mea, nu-i aşa?" Tatăl meu se mândreşte cu mine, şi totuşi ştiu că, dacă aş greşi
cât de puţin, el n-ar ezita să mă sfărâme. Simpatiile şi antipatiile noastre trebuie să fie
imateriale. Şi trebuie să fim veseli sau fericiţi la comanda sa.
Mama, însă, este o fire opusă. Era minunată în 1930. Înaltă şi dreaptă, ea se
mişca prin casă ca o rază de lună. Tata era încântat de frumuseţea ei, dar ea parcă nici
nu observa asta. Nu-şi făcea niciodată probleme în ceea ce priveşte îmbrăcămintea,
toaletele ei erau întotdeauna simple. Nu-i păsa de propriile-i plăceri sau înlesniri.
Singura ei dorinţă era ca tata să fie fericit, iar tata o lăsa să-şi satisfacă această
dorinţă. Dar când se întâmpla să nu fie în apele sale, el se dezlănţuia în aşa fel, încât
mama începea să fie îngrijorată de sănătatea lui. Mamei îi plăceau versurile din
Vaishnava. O auzeam adeseori recitând aceste două versuri din Radha: "Dorinţa de a-
ţi plăcea ţie însuţi este un capriciu, Dorinţa de a fi pe placul lui Krishna înseamnă
dragoste ".
Mama era întotdeauna dornică să placă nu doar soţului ei, ci tuturor celor ce-o
înconjurau. Inima ei era plină de bunătate şi de gingăşie, ca o cupă plină de nectar. Pe
vremea aceea ne vizitau mulţi străini. Casa noastră zumzăia de discuţii literare şi
filosofice. Dintre vizitatorii obişnuiţi, mi-i aduc aminte pe Stella Kramrish şi pe
profesorul Tucci. Profesorul Tucci arăta ca un student. O şuviţă rebelă de păr îi
acoperea din când în când toata faţa, iar el şi-o împingea înapoi cu un gest automat.
Minunata sa soţie purta întotdeauna un colier de perle. Profesorul Tucci cunoştea
douăsprezece limbi şi vorbea curent bengali. Datorită acestor vizitatori, obiceiurile
noastre au început să se schimbe: încet-încet, ne occidentalizam. Faptul era posibil şi
pentru că bunica mea, thakurma, mama tatălui meu, murise cu un an în urmă. Altfel,
aşa ceva n-ar fi fost cu putinţă niciodată. Îmi aduc aminte un incident în 1927, când
tata şi-a cumpărat o masă mare de mahon. Ea a privit-o un timp cu ochii larg deschişi
şi nu şi-a mai învârtit pe degete rozariul ei de aur: "Aveţi de gând să mâncaţi pe ea?
Mai degrabă aţi putea s-o folosiţi pentru dormit. E mare cât un pat!" a exclamat
bunica, dezaprobator. Ştiind că este inutil să obiecteze, ea suspină şi spuse: "La urma
urmei, nu-i decât o bucată mare de lemn". Bunica evita sufrageria. Dezaprobarea faţă
de stilul occidental de a servi masa era totală. Când a văzut prima oară tacâmurile, a
exclamat: "De ce aveţi nevoie de atâtea instrumente pentru a mânca?" Într-un fel,
cred că ea chiar ar fi dorit ca unul dintre invitaţi să-şi înţepe limba în furculiţă, pentru
a primi astfel o lecţie. Dar noi, tinerii, iubeam schimbarea. Şi, în timp ce înaintam din
copilărie în adolescenţă şi din adolescenţă în tinereţe, am cunoscut marile
personalităţi ale Bengalului. Felul lor de viaţă, manierele, mobila din casă, stilul, în
general totul era diferit faţă de ceea ce văzusem în oraşul de provincie din estul
Bengalului. În acele vremuri, cuvântul la modă era "elita", pentru ceea ce astăzi
numim "burghezia". Dar "burghezia" are o urmă de răutate, manifestă un soi de
vendetta. "Elita" nu era aşa. O altă expresie la modă pe-atunci era "crema Calcuttei" (dar cum azi crema se amestecă mereu cu lapte sau chiar cu apă...). Cea mai mare
personalitate a acestei înalte societăţi era poetul Rabi Thakur,∗ sau Rabi-babu, cum îi
spuneam atunci. Tatăl meu mă ducea în mod frecvent la el, de la vârsta de 13 ani,
sperând ca astfel să-mi poată conduce talentul poetic spre împlinire. Tata descoperise
câteva idei filosofice în poeziile mele şi era convins că, peste o vreme, voi deveni sau
un mare filosof sau un mare poet. I-am distrus rând pe rând aceste speranţe. Tata mă
lua cu el la Poet, ca să-i arăt poeziile mele, dar ne petreceam timpul recitându-i
propriile poezii. Îi plăcea să şi le audă rostite de mine, şi câteodată, ca să mă
încurajeze spunea: "Îmi spui poeziile mai bine decât o fac eu însumi". Ştiam că nu
acesta este adevărul şi că o zicea ca să-mi facă plăcere. Şi totuşi încercam o
satisfacţie supremă. Mă gândeam: Primesc atât de multe de la el ,si e o binecuvântare
doar simplul fapt de a-i sta alături, dar eu nu am ce să-i dau în schimb, decât această
mică distracţie. Deşi mă simţeam mică în faţa puternicei sale personalităţi, deşi vocea
mi se sugruma şi nu reuşeam să-mi mai găsesc cuvintele, totuşi niciodată nu m-am
sfiit să-i recit poeziile. Odată i-am recitat pe dinafară lungile poeme din "Jeevan
Devata", unul câte unul. M-a ascultat zâmbind, iar când am terminat mi-a spus,
privindu-mă afectuos:
- Înţelegi aceste poeme?
- Da, da, cu siguranţă, i-am răspuns, explicând dintr-o răsuflare înţelesul ascuns din
Sonar Tari, Kautukamayee şi Hriday Jamuna, aşa cum aflasem de la tata. Ţineam un
adevărat discurs filosofic. Zâmbind, el m-a întrerupt pe la jumătate. Îmi închipui
acum cât de ciudat trebuie să fi sunat filosofia aceea atât de alambicată în gura unei
fetiţe de 14 ani. A spus:
- De ajuns, de ajuns! Deocamdată, citeşte cât de mult. Iar la timpul potrivit, vei
înţelege singură totul. Ciripitul păsărilor are şi el un loc în viaţa lumii dar ele nu o ştiu
şi nici nu e nevoie s-o ştie. Recită mai departe pentru plăcerea ta. Explicaţiile
filosofice ale altora nu-ţi vor fi de nici un folos.
Un învăţăcel rus obişnuia să ne viziteze şi el în acea perioadă. Cred că se
numea Bogdanov. Toţi elevii străini care frecventau Santiniketan-ul veneau şi la tata
şi se întreţineau cu el. Cu toţii căutau adevărul. Nimeream în toiul unor discuţii
savante. O atmosferă de erudiţie plutea în jurul nostru ca o ceaţă groasă şi o fiinţă
tânără ca mine putea doar să întrezărească unele lucruri. Totuşi îmi plăcea să mă las
înşelată privind la această lume printr-un văl de inaccesibile idei, pentru mine de
neconceput. Filtrată prin această ceaţă, lumina soarelui cădea asupra mea, ţinându-mă
caldă şi trează. Pe de o parte, am simţit prezenţa vie a unei mari personalităţi şi
frumuseţea puterii sale creatoare, iar pe de altă parte o căutare a absolutului, căutarea
cea veşnic fără de răspuns, care-şi juca umbra şi lumina deasupra minţii mele
neastâmpărate, tinere şi clocotitoare.
Casa noastră era diferită faţă de cele ale rudelor şi prietenilor noştri, iar eu
păream de nepătruns pentru amicii studenţi. Mă tachinau uneori, pentru că aveam o
privire pierdută, căreia-i scăpau lucrurile apropiate. Pe vremea noastră, băieţii şi
fetele se întâlneau rar. Fireşte, nu eram în purdah. Rareori le vorbea mama prietenilor
tatei, ea era mult mai liberă faţă de studenţi. Eu nu simţeam însă nici o restricţie. În provincialul oraş Chittagong, mama stătea în spatele perdelei de bambus şi asista
tăcută la discuţiile literare pe care tata le avea cu colegii săi, în bibliotecă. Le trimitea
oaspeţilor, din locul ei nevăzut, pan şi băuturi reci. Dar, după venirea noastră la
Calcutta, aceste restricţii au fost cu totul înlăturate. Mama nu şi-a mai ascuns deloc
chipul sub văluri. Purta pantofi, lucru care-o deranja pe bunica. Am vizitat colegiile
de băieţi, însoţită şi încurajată de tata, recitând poezii cu diferite ocazii. Nici o altă
fată nu făcea aşa ceva în vremea aceea. Era un act de răzvrătire, atât din partea mea,
cât şi din partea tatălui meu. Dar, bineînţeles, rareori am vorbit cu băieţii - un văl
nevăzut ne acoperea feţele. Ezitam să intrăm în vorbă cu bărbaţii. Dacă vreunul dintre
studenţii tatei îl însoţea până la maşină, adâncit cu el în cine ştie ce conversaţie,
trebuia să-i urmez în tăcere, cu privirile în pământ. Nici nu mi-ar fi trecut prin minte
să mă alătur lor, deşi mă simţeam în largul meu cu bărbaţii în vârstă. Eram nişte
creaturi ciudate nu pentru că n-aş fi vrut să vorbesc cu ei, aşa cum şi ei şi-ar fi dorit.
Atunci, de ce nu o făceam? Nu ne oprea nimeni, şi totuşi nu puteam. În faţa prezenţei
masculine, mai cu seamă în faţa tinerilor, exceptând bineînţeles rudele, îngheţam. La
fel şi băieţii. Purdah-ul îi afecta, în egală măsură, şi pe bărbaţi ca şi pe femei. Efectul
acesta tabu, venind din vremuri străvechi, rezista cu încăpăţânare. Ar părea absurd
dacă am susţine că nu am înţeles niciodată de ce a fost impus cândva acest tabu, care
era substratul său. În familiile intelectuale, ca aceea a noastră, discuţiile despre sex
erau interzise. Nimeni nu vorbea despre aşa ceva, nici cărţi despre sex nu aveam în
casă. Nu încăpea nici o aluzie în legătură cu sexul, cu îmbrăţişatul, cu sărutatul. N-am
văzut niciodată bărbaţi şi femei ţinându-se de mână. Puteam bănui, în chip indirect,
existenţa unei lumi necunoscute nouă, dar nu cunoşteam nimic precis. Romanele ne
erau selectate de cei mari. Chiar câteva cărţi ale unor autori celebri ne-au fost
interzise. Îmi aduc aminte de trei dintre ele. Prima era de Bankim Chandra, Krishna
Kanta's Will. O văduvă seduce un bărbat însurat, lucrul cel mai demn de dispreţ cu
putinţă pentru că o văduvă nu avea voie să se căsătorească, iar divorţul era interzis. A
doua era de acelaşi autor, Bisha Briksha (Copacul otrăvit). O orfană nevinovată se
îndrăgosteşte de protectorul ei, un om de asemenea însurat. Până la urmă, orfana se
sinucide. Cartea lui Rabi Thakur Chokher Bali (Praf in ochi) era de asemenea
interzisă. Din nou povestea unei tinere văduve, sedusă de vărul soţului ei, de
asemenea căsătorit, după care îl izgoneşte. Dar aveam în schimb permisiunea de a citi
cartea sa Nouka Dubi (Naufragiul). Este povestea unei mirese care, după un
naufragiu, se iubeşte cu alt bărbat pe care-l ia, din greşeală, drept soţul ei. Dar când
descoperă că s-a înşelat, pleacă în căutarea soţului cu care era căsătorită legitim.
După multe peripeţii îl găseşte. Această carte susţine ideologia hindu asupra
căsătoriei, în care imaginea soţului şi legământul căsătoriei sunt importante, nu
dragostea pentru o anumită persoană.
Dar într-o zi am mâncat fructul oprit. Am luat coperţile de la Naufragiul, am
pus Praf în ochi între ele şi am citit liniştită. N-am înţeles niciodată de ce această
carte nu ne este permisă. Totuşi am ezitat să vorbesc despre ea cu studenţii indieni ai
tatălui meu. Eram mai liberă cu studenţii străini. În privinţa asta, tata îmi dădea
libertatea să fac ce vreau.
Cam în vremea aceea, o pereche de ruşi a sosit la Calcutta, prezentând câteva
spectacole de magie, la Teatrul Globe. Toată Calcutta vorbea despre cei doi. Tata a spus să mergem să-i vedem. Doamna era foarte elegantă. Purta o rochie lungă de
mătase neagră cu care mătura podeaua; şi-a pus la ochi o eşarfă neagră. Stătea legată
la ochi, fără să vadă nimic, în mijlocul scenei, emanând o misterioasă spiritualitate şi
cerând spectatorilor să-i pună întrebări, dar fără să le rostească. Un bărbat din public
s-a ridicat şi a rămas tăcut în picioare. Foarte arătosul ei tânăr soţ s-a apropiat de el şi
i-a luat pulsul. În momentul acela, doamna de pe scenă formulă atât întrebarea
nerostită, cât şi răspunsul. De exemplu, spunea: "Întrebaţi câte beţe aveţi în cutia de
chibrituri? Ei bine, număraţi - sunt cincizeci. Întrebaţi dacă soţia dumneavoastră vă
este credincioasă? Da, este, dar dumneavoastră nu-i sunteţi". Sala izbucni în hohote
de râs, spre disperarea celui tachinat. Tata spuse: "Această vrăjitoare este periculoasă.
Trebuie să o punem la încercare". Şi astfel a întâlnit perechea de magicieni. În acele
vremuri, adică de pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi în primii 20-30 de ani ai
secolului XX, notabilităţile ezitau să-şi manifeste credulitatea. Oamenii erau raţionali,
nu superstiţioşi. Încet-încet, timpul se întoarce, şi chiar şi cei mai occidentalizaţi au
devenit acum mai obscurantişti decât erau pe vremea noastră. Trucurile
scamatoriceşti sunt luate drept efecte Yoga. Oamenii frustraţi de astăzi au început din
nou să creadă în supranatural, astfel încât, potrivit cererii, numărul şarlatanilor a
crescut. Nici oamenii de ştiinţă nu sunt mai puţin creduli decât poporul de rând şi nici
bărbaţii decât femeile. Dar în zilele tinereţii noastre, cei cu educaţie nu acceptau
situaţiile supranaturale fără o minuţioasă verificare. Cât despre magicieni aceia, tata
avea bănuiala că şi-au plantat oamenii lor în mijlocul auditoriului. Aşa că i-am spus:
"De ce nu întrebi chiar tu?" - "Doamne, cum să îndrăznesc? Cine ştie ce-ar putea să
toarne vrăjitoarea?"
La întâlnirea cu magicienii, au venit câteva persoane distinse, mai ales
profesori şi scriitori. Jocul a continuat după ceai. Bărbatul lua pulsul iar femeia
dezvăluia întrebarea nerostită. Când mi-a venit rândul, am hotărât s-o pun la
încercare. Mă gândeam la ceva în bengali, ca s-o încurc. Aşa că mi-am spus: "Care
este titlul ultimei mele poezii?" Doamna se bâlbâi, însă până la urmă a spus cuvântul
care trebuie, dar cu o pronunţie defectuoasă: "Bhogapatra" adică "Cupa plăcerii ".
Un tânăr profesor remarcă: "Simplă citire a gândurilor". Iar tata spuse: "Măcar dacă
asta ar explica totul".
Într-o zi, împreună cu perechea de magicieni, am mers la teatrul Empire, la un
spectacol de operă italiană. Pe atunci, urechile noastre nu erau obişnuite să aprecieze
muzica occidentală. Unii o descriau ca pe urletul şacalilor şi lătratul câinilor. Acum,
în epoca tranzistoarelor şi a casetofoanelor, poţi asculta Beethoven sau muzică de
jazz peste tot, chiar şi la mahala, ceea ce era de neînchipuit atunci. Muzica
occidentală era numai pentru cei ce avuseseră privilegiul de a primi o educaţie
europeană timp de două-trei generaţii, şi care erau numiţi ingabangas, anglo-
bengalezi. În camera lor de zi, tinerele fete de măritat cântau la pian cu degete
nervoase, pentru a fi cât mai mult pe placul pretendenţilor, în timp ce părinţii lor le
priveau mândri nevoie mare. Desigur, nu mi-a făcut plăcere opera italiană, şi totuşi
nu admiteam aşa ceva, căci îmi dădea un sentiment măreţ - mă simţeam adultă - şi
mai era şi de bonton să pretinzi că eşti cunoscător, ca să nu pari prost. Am privit
opera fără să mă concentrez, cu gândurile plecate aiurea, aşa cum făceam de obicei.
Atunci, deodată, prin întuneric, rusul - care stătea lângă mine îşi strecură braţul drept pe după umerii mei şi mă trase spre el. Eram ignorantă în aceste probleme, dar
puteam totuşi acţiona aşa cum se cuvine. Printr-o smucitură, i-am înlăturat mâna, dar
el şi-o puse la loc ca un automat. Atunci, neliniştită, m-am gândit la o cale. Nu
puteam să fac o scenă acolo sau să cer ajutorul părinţilor. Aşa că mi-am scos sandala
din piciorul drept şi i-am pus-o pe genunchi. "Am să te bat cu sandala!" am spus în
şoaptă. Săritura s-a produs în direcţie opusă. Rusul şi-a tras atunci mâna înapoi, la fel
de repede cum şi-o pusese. Când am venit acasă şi i-am povestit mamei incidentul, ea
l-a întrebat pe tata:
- De ce trebuie să-i primim în casă pe toţi aceşti europeni scârboşi? Dar tata era
aproape amuzat. El cunoştea bine lumea occidentală şi i-a spus mamei:
- Amrita va întâlni în viaţa ei fel de fel de bărbaţi, va ieşi în lume, se va amesteca
printre oameni. Nu va rămâne acasă cu tine. Aşa că, dacă exersează puţin, va putea să
devină într-o zi o altă Sarojini Naidu.
Dar ceea ce ne-a şocat în egală măsură, şi pe mine şi pe mama, a fost că tata nu
s-a supărat în nici un fel pe magicieni. Nici măcar n-a anulat aranjamentul pe care-l
făcuse cu Rabi Thakur. Îi vorbise Poetului despre puterile lor ciudate şi acesta era
dornic să-i întâlnească. Nu era un credul, dimpotrivă, era un om foarte raţional, dar
spiritul cunoaşterii nu avea limite. După el, era mai corect să studiezi lucrurile
neobişnuite, decât să le dai la o parte. A fost deci fixată o zi când tata şi cu mine
trebuia să-i ducem la el.
- Baba, nu voi merge cu ei, rusul e un netrebnic.
- De ce? Totul a fost aranjat, ce va gândi Poetul dacă tu nu apari? Trebuie să
întâlneşti tot felul de oameni, în situaţii dintre cele mai diferite, şi sunt singur că
întotdeauna vei acţiona aşa cum se cere. Cu puterea minţii tale, a bunului simţ şi a
bunătăţii din tine, vei putea face faţă cu seninătate tuturor vicisitudinilor vieţii. Crezi
că trebuie să te ascunzi într-o gaură, pentru că prin apropiere sunt şi oameni răi?
În ziua următoare i-am luat pe ruşi şi i-am dus la Poet. Cei trei ne aşteptau în
salon. Parcă-l văd şi acum - aranjat într-un stil pur indian, divanele şi sofalele erau
joase, foarte neobişnuite pentru anii '30, iar pernele erau făcute dintr-o ţesătură fină
japoneză. Rabi Thakur îşi petrecea o groază de timp cu decorarea casei. Printre
indieni, era un maestru în această privinţă; dar în ce privinţă nu era un maestru? Am
urcat la etaj, în camera lui de lucru, ca să-l anunţ despre sosirea noastră. Ne aştepta.
Văzându-mă, s-a ridicat zâmbind. "Hai să mergem s-o întâlnim pe vrăjitoare!" Am
coborât pe scara în spirală. Când am intrat în salon, toţi s-au ridicat în picioare,
fascinaţi de magnifica sa apariţie. După ce au fost schimbate câteva cuvinte de
politeţe, rusoaica şi-a legat o bucată de mătase albastră la ochi. Soţul ei i-a luat pulsul
Poetului. Dar ea nu spunea încă nimic. Se putea observa zbuciumul ei, lupta sa cu un
inamic nevăzut, dar nu putea îngăima nimic. Rabi Thakur nu voia să-i pună în
încurcătură, era mai degrabă curios să vadă ce se ascunde în spatele acestui mister.
- Să scriu întrebarea? a întrebat el îndatoritor.
Femeia parcă s-ar fi trezit din vis. A spus cu voce ascuţită: - Da, s-ar putea să fie de
folos.
Poetul a scris întrebarea pe o foaie de hârtie şi-a pus-o în cartea pe care-o avea
în mână. Totuşi, ea nu putea spune nimic. Sudoarea îi îmbrobonase fruntea. S-a
ridicat şi a început să umble prin cameră.
Este un zid în faţa mea, am ca un zid în faţa mea. Şi, cu paşi mari, a ieşit pe
verandă.
- Nu pot vedea nimic, nimic! strigă ea, părăsindu-şi soţul care rămăsese uluit în salon,
şi fugi afară, în stradă. El o urmă. Ce rânjete de satisfacţie trebuie să fi înflorit pe
feţele vânzătorilor de la magazine, care-i vedeau pe cei doi. alergând de nebuni pe
străzile gălăgioase din Chitpur. Închipuindu-mi toate acestea, am început să râd.
Iritat, tata a ieşit după ei. "Aşteaptă aici, mi-a spus. Îi voi aduce înapoi". Poetul
remarcă sarcastic credulitatea echipei tată-fiică.
- Ce poţi să aştepţi mai mult de la profesori? râse el. Tata era chiar necăjit. Se simţea
umilit că vrăjitoarea putuse să citească în mintea sa, nu însă şi în cea a lui
Rabindranath Thakur. Şi astfel s-a încheiat povestea cu ruşii.
După câte mi-aduc aminte, în această perioadă Mircea obişnuia să-l viziteze pe tata.
Dar nu l-am remarcat. Într-o după-amiază, tata se afla la biroul său iar în faţa sa stătea
Mircea. Tata m-a chemat să mi-l prezinte:
- Aceasta este fiica mea.
Şi întorcându-se spre mine:
- Acesta este studentul Mircea Euclid.
Mircea s-a ridicat. Am observat că purta ochelari cu lentile groase, părul său era
moale, faţa pătrată, fruntea boltită, pomeţii obrajilor osoşi şi buzele delicate. Îmi
place obiceiul europenilor de a se ridica atunci când întâmpină o femeie. Băieţilor
noştri nu le pasă niciodată de asta. Stau aşezaţi picior peste picior şi nici nu te bagă în
seamă, ori sunt excesiv de servili.
- Mircea nu e mulţumit de actuala sa locuinţă, aşa că l-am invitat să stea la noi.
Pregăteşte o cameră pentru el, mi-a spus tata. Pentru o clipă, inima mi-a tresărit. Am
spus, ezitând:
- Baba, de ce trebuie să locuiască un englez la noi?
Tata a fost surprins de obiecţia mea. Puţin enervat, mi-a răspuns prudent în bengali:
- Nu este un englez, Ru. Vine dintr-o mică ţară europeană. Şi chiar dacă era englez,
ce-ar fi fost? Pentru asta ai şovăit atâta?
L-am privit cu atenţie pe Mircea Euclid. Nu-i englez. Tenul său este alb, dar nu
are părul roşcat, ci negru şi pieptănat pe spate, á la Albert, cum spuneam noi. Şi-a
fixat ochii pe mine pentru o clipă şi apoi şi-a întors privirea în altă parte. Obiecţia
mea nu era îndreptată anume împotriva englezilor; am preferat să spun aşa, mi se
părea că sună mai "drăguţ".
În timpul acela, datorită frecventelor vizite ale străinilor şi, de asemenea,
datorită legăturilor noastre cu "elita societăţii", care se înmulţeau de la o zi la alta, o
schimbare evidentă s-a petrecut cu mobila şi cu interiorul modestei noastre locuinţe.
Tata şi cu mine vizitasem o mare casă de licitaţii, Egbert Andrews, de unde ne-am
cumpărat mobilă. Alămurile lucrate la Delhi şi Knapur le-am lustruit singură. Am dat
strălucire, de asemenea, clanţelor şi încuietorilor. Aceste lucruri erau şi mai sunt încă
ignorate în casele indienilor din clasa de mijloc. Era dificil să menţii, aşa cum ai fi
dorit, o casă ca a noastră pe jumătate occidentalizată, pe jumătate tradiţională. Pe de o
parte, eram prea mulţi oameni în ea şi, pe de altă parte, rudele noastre de la ţară
soseau, atunci ca şi acum, în număr mare, pe anunţate şi pe neanunţate. Unii veneau
pentru tratament, alţii pentru purificare în Gange, în timpul eclipsei sau al solstiţiului, alţii pentru a-i oferi puja zeiţei Kali din Kalighat. Mama n-a refuzat pe nimeni
niciodată. Atunci când bolnavii veneau pentru consultaţii medicale, ea îi primea ca o
infirmieră. Mama provenea dintr-o familie brahmană şi nu se ducea la Kalighat ori să
se scalde în Gange, dar dacă o rudă religioasă venea din satul natal, o trimitea zilnic
la Kalighat şi se îngrijea să avem vase pline cu apă din Gange, aduse cu Chevrolet-ul
nostru. Uşa mamei rămânea întotdeauna deschisă, tuturor. Dar eu aveam de suferit.
Numai de puţină vreme dăduse peste mine norocul de-a avea camera mea. Şi totuşi,
nu eram tocmai singură - Shanti şi sora mea mai mică, Sabi, dormeau noaptea cu
mine - dar camera era a mea. Mi-am aranjat-o cu mobilă joasă. Chiar am tăiat din
picioarele unui pat victorian, pentru a-l face să arate mai oriental. Nu-mi place
înghesuiala. Erau foarte puţine lucruri în cameră, mai degrabă pustiu. Pe pardoseala
de marmură, dalele albe şi negre alternau, netede şi lucioase, ca o tablă de şah.
Camera mea era întotdeauna parfumată cu tămâie şi flori. Oricine simţea că
este mai mult decât o cameră de locuit, era un templu, zeitatea sa avându-şi imaginea
pe peretele din faţă: o poză a lui Rabi Thakur purtând o scufă de catifea. Un tablou
ciudat: oriunde-ai fi mers, ochii aceia te urmăreau. Priveau fix la mine. Prietenul meu
Gopal, care se pricepea la fotografii, mi-a explicat că fotografiile arată în acest fel
dacă cel fotografiat priveşte direct în obiectiv. Dar eu nu l-am crezut niciodată. Mi se
părea că fotografia aceea mă veghează întotdeauna. Îmi plăcea camera, acolo era
lumea mea misterioasă. Dar ori de câte ori apăreau rudele de la ţară, trebuia s-o
eliberez, deoarece era singura disponibilă în casă. Oaspeţii îşi ştergeau mâinile de
perdele, murdăreau pereţii proaspăt spălaţi şi clanţele uşilor, pătau masa şi pângăreau
divanul, tăvălindu-se pe el şi bătându-şi joc de eforturile mele de înfrumuseţare a
casei. Se delectau cu o scufundare în Gange, în momentele prielnice, apoi apăreau
veseli acasă. În urma lor, trebuia să curăţ, să spăl, să lustruiesc totul din nou. Mama
nu se necăjea. Nu o interesau astfel de lucruri de suprafaţă - pentru ea numai fiinţele
omeneşti erau importante. Să jigneşti o persoană cu astfel de lucruri insignifiante era
de neconceput pentru ea. N-o interesa dacă aşternuturile se îmbâcseau sau dacă
pereţii erau pătaţi. Pe mine, însă, mă interesa.
Îmi plăcea să citesc poezie stând într-o frumoasă cameră aranjată după gustul
meu. Îmi plăcea, de asemenea, să aud de la unchiul meu istorisiri despre lupta pentru
libertate - de fapt, lupta se desfăşura chiar în jurul nostru, şi totuşi ne lăsa neatinşi.
Unchiul Mantu era vărul tatei. Trăia împreună cu noi şi era educat de tata. Era
naţionalist. Fratele său mai mare fusese închis. Mă simţeam foarte mândră de asta şi
povesteam la şcoală, cu seriozitate, despre aventurile sale. Dar tata nu ne încuraja
niciodată zelul patriotic. Întotdeauna minimaliza acţiunile anarhiştilor şi ne combătea
când le elogiam sacrificiul. Acum, când privesc înapoi, realizez ce mit am creat noi şi
anume că întreaga naţiune s-a ridicat împotriva Britaniei. Mulţi dintre cei educaţi sau
puternici nu credeau că Imperiul Britanic se va destrăma vreodată şi nici nu o doreau.
Am auzit deseori spunându-se: "Cum se poate scăpa de britanici în acest mod?"
Bineînţeles, nu se sugera nici o altă variantă. Este cert că actele anarhiştilor
înfierbântau mintea unor tineri ca noi, aşa cum au făcut apoi nonviolenţa şi
bătrâneţea, mişcarea Dandi March, atunci când, cu bastonul în mână, slab şi firav,
Gandhi i-a condus pe cei ce-l urmau până la ocean, ca să sfărâme legea sării.
Înconjurată de mare, India nu avea permisiunea de a produce sare. Aceasta trebuia să fie importată. Gandhi nu era de acord cu legea nedreaptă, impusă de un guvern străin
şi lipsit de înţelepciune. Datorită împotrivirii tatei, n-am putut să particip la
entuziasmul general, şi totuşi cele întâmplate ne-au mişcat profund. Dar făceam ceea
ce puteam. Am renunţat în totalitate la folosirea obiectelor străine. Deci remarca mea
era oarecum îndreptăţită: "De ce trebuie să acceptăm ca un englez să locuiască la
noi?" Dar adevăratul motiv al obiecţiei mele era mai mult de ordin personal decât
naţional. Îmi era teamă că mi se va cere din nou să eliberez camera mea pentru acest
străin. Dar tata m-a liniştit în această privinţă. Putea să locuiască în camera din faţă,
la parter. Puteam trage un paravan, pentru ca Mircea să împartă camera aceea cu
Mantu. În partea din faţă a camerei, Mantu a locuit până s-a căsătorit şi apoi a fost
folosită drept sală de aşteptare pentru vizitatori. Mircea Euclid locuia în partea din
spate, către mijlocul casei.
În seara aceea, tata mi-a dat cartea lui Rabindranath, Naţionalismul. "Citeşte-o
- mi-a zis. Sunt oare toţi englezii inamicii noştri? Va veni o zi când patriotismul va fi
considerat drept crimă".
În noaptea aceea, am răsfoit cartea, apoi mi-a ieşit de tot din cap. Ca
întotdeauna, îmi dădea cărţi care erau deasupra înţelegerii mele. Dar mie îmi plăcea
să citesc acele cărţi care parcă se jucau de-a v-aţi-ascunselea cu mine. Viziunea unei
lumi misterioase şi de nepătruns era sursa de inspiraţie a poeziilor mele.
Totul a fost aranjat în câteva zile. Împărţirea în două nu a făcut camera prea mică.
Am mobilat-o simplu. Un pat îngust, o masă de scris, un scaun şi o canapea de răchită
- asta era aproape totul. O lampă cu picior şi cu abajur alb trona în mijloc, lângă masa
de scris. După câteva zile, Mircea Euclid a închiriat un pian.
La micul dejun, tata discuta diferite lucruri. Odată, el a sugerat să studiem
împreună sanscrita. "Nu ţi-ar ajuta să-ţi începi studiile de sanscrită cu lecţii
elementare. E plictisitor. Trebuie să începi cu o carte atractivă". Aşa că, de-a doua zi,
am început să studiem împreună Sakuntala de Kalidasa. Nu pot să-mi dau seama cum
puritanii acelor zile puteau să privească una ca asta - o fată bengaleză şi un băiat
european, stând împreună pe o rogojină aşezată pe podea. Era într-adevăr un lucru
foarte rar. Am observat gelozia din ochii studenţilor bengalezi ai tatălui meu,
neîncredere şi prevestiri rele la bătrânele doamne şi amuzament în ochii prietenilor.
Dar părinţii mei îl acceptau pe Euclid din toată inima şi încet-încet el a devenit unul
de-ai noştri.
Pentru lecţii, aşterneam întotdeauna rogojina, deoarece ştiam că era dornic să
stea pe podea alături de mine. Voia să fie ca noi şi îi plăcea noutatea. Tata stătea şi el
pe o sofa, Mircea observa cu atenţie detaliile obiceiurilor şi modul nostru de viaţă şi
căuta întotdeauna înţelesurile ascunse.
Mama spunea:
- Euclid este un băiat bun, politicos, liniştit, la locul lui. De ce-mi spui Doamna Sen,
Euclid? De ce nu-mi spui Ma?
După aceea, Mircea i-a spus întotdeauna Ma!
Mai târziu, Mircea mi-a mărturisit că, în ţara lui, nimeni nu s-ar adresa unei
persoane atât de tinere cu Ma. Asta ar deranja-o. Ce vârstă avea mama atunci? Nu
mai mult de 32 sau 33 de ani. Dar cu sariul ei tivit cu roşu, încadrându-i faţa, cu o pată stacojie pe fruntea netedă şi cu unghiile picioarelor date cu lac purpuriu, arăta minunat, avea exact imaginea unei mame. Cui îi păsa de vârsta ei? Ea era fără vârstă.
I-am spus lui Mircea că ţara lui trebuie să fie o ţară ciudată, dacă femeilor li se pare
nepotrivit să li se spună "mamă".
Deseori, după ce luam masa, ceilalţi se ridicau unul câte unul, dar noi mai
rămâneam să vorbim. Apoi, când ne ridicam şi noi, în sfârşit, rămâneam lângă uşa
bibliotecii, unde continuam să discutăm timp de ore întregi. Nimeni nu ne lua în
seamă. Biblioteca tatei, de aproximativ 7000 de volume, era împrăştiată în trei
încăperi diferite. Acolo continuau discuţiile noastre. Câteodată, tata venea jos, ne
observa, dar nu a spus niciodată nimic. Dacă aş fi stat de vorba cu Milu sau cu Gopal
atât de mult, m-ar fi mustrat cu severitate pentru pierderea timpului. Dar cu Mircea
Euclid era altceva. El nu putea fi suspectat decât de subiecte de înaltă filosofie.
Coboram scara şi Mircea m-a oprit la mijlocul drumului.
- E adevărat că ieri ai scris un poem filosofic? m-a întrebat cu ochii scânteietori.
- Da, am spus eu gravă.
Tata era foarte entuziasmat de acest poem. Exista acolo un vers "Când timpul
îşi va pierde. orele şi clipele" care-i plăcuse enorm. A spus că era în el o profundă
întrebare filosofică ori, mai degrabă, însăşi întrebarea era filosofie. Cu doi ani mai
înainte, când aveam doar 14 ani, într-o seară, stând pe malul mării la Puri, am avut o
senzaţie ciudată. Am simţit dintr-o dată cum seara se preschimbă în dimineaţă.
Timpul îşi pierduse dimensiunea pentru o clipă. Atunci am scris un poem: "Îngăduie-
mi să plutesc departe, acolo unde-mi zboară visul", şi am descris locul acela: "Este un
loc, niciunde, unde totul se sfârşeşte; fără speranţe, fără vorbe, fără voce, fără sunet,
fără călători osteniţi, pe o cărare goală, fără naştere, fără moarte, fără trup, fără
noapte, fără zi şi fără zori în acel vid".
Tata a spus:
- Interogaţia lui Ru în ceea ce priveşte natura timpului este aproape mistică.
Eram mândră de lauda lui. Dar când spunea: "Scrie un poem pe tema aceasta",
şi îmi dădea o idee pe care să o dezvolt în acest poem, elanul meu se dezumfla ca un
balon spart. Poemul pe care-l scriam nu se mai înălţa, devenea o pasăre cu aripile
frânte şi se prăbuşea la pământ. De aceea nu eram fericită cu poemul meu
Bhogapatra!
Mircea a zâmbit şi a spus cu ironie:
- Cum poate o fetişcană ca tine să scrie poeme filosofice?
- Nu sunt o fetişcană, eu sunt un filosof, un vizionar.
- Serios? şi-a ridicat el sprâncenele, amuzat.
- Neîndoielnic, cineva care vede sau doreşte să vadă realitatea este un vizionar şi eu
sunt dornică de a vedea.
- Foarte bine, citeşte-mi poemul.
L-am urmat în camera lui. Mai intrasem şi altă dată în camera asta. Nimeni nu-
mi spusese nimic. Totuşi, acum am ezitat. De ce? N-am ştiut niciodată. M-am aşezat
lejer pe canapeaua de răchită. El stătea chiar în faţa mea, pe pat, cu spatele la peretele
despărţitor. Între noi era masa de scris.
- Acum citeşte poemul tău filosofic.
- Nu, îţi voi citi din ultima carte a lui Rabi Thakur. Ştii că mi-a dedicat-o? Îţi voi spune ce mi-a scris în dedicaţie.
Mircea era surprins.
- Ţi-a dedicat el această carte?
- E imposibil? De ce n-ar fi putut s-o facă?
Râdeam în sinea mea. Îmi urmărea fiecare cuvânt. Fără îndoială că, mai târziu,
se va interesa la Mantu. N-aveam nimic împotrivă. Am început să recit teatral: "Mi-ai
auzit mesajul? L-ai acceptat? Nu-ţi cunosc numele. Totuşi ţie îţi ofer bogăţia gândului
meu". Am tradus bâlbâindu-mă, căutându-mi cuvintele. E uşor de-nţeles cum a ieşit.
Dar lui Mircea nu-i păsa de fidelitatea traducerii - el stătea acolo, adânc mişcat. M-
am ridicat să plec.
- De ce a scris: "Nu-ţi cunosc numele?" m-a întrebat. Credea că sunt pusă pe glume.
Am spus:
- Partea asta este cea mai secretă.
Toate astea îl derutau pe Mircea Euclid. Era desigur şi dificultatea limbii, dar
mai greu de pătruns era modul nostru de-a fi, felul de a gândi, aluziile noastre şi aşa
mai departe. Încurca un lucru cu altul. Lumea asta necunoscută era ca o capcană. Pe
când bâjbâia să-i prindă înţelesul, privirea sa a căpătat o intensitate aparte iar vocea i-
a devenit tremurătoare. Cântecul spune: "Fiinţa lunecătoare nu va fi prinsă. Totuşi va
lăsa în urma ei vraja". Era oare vreo vrajă cuprinsă în toate acestea? Cine poate să
ştie?
Lianele de malati tremurau în îmbrăţişarea copacului piyal. În faţa camerei lui
Mircea se afla un coridor îngust ce ducea spre uşa de la intrare. În partea de est a
coridorului, se afla curtea, cu câteva trepte mai jos. Sufrageria noastră era la fel de
aproape de curte ca şi de scara ce ducea la etaj, unde coridorul lua sfârşit. Camera
mea era exact deasupra celei a lui Mircea. Aveam o verandă în faţa ei şi mai exista
una, corespunzătoare, la parter, care dădea în stradă. În cel mai estic colţ al verandei,
o plantă agăţătoare madhabi urcase sus, până la balcon. Era întotdeauna înflorită. Un
amestec de petale albe şi roşii atârna în buchete, înmiresmând aerul ziua şi noaptea.
Îmi plăcea să ating şi să leagăn această plantă agăţătoare, trecând pe lângă camera lui.
Odată m-am refugiat sub ea. De data asta, ştiam că va veni după mine, afară, căci mă
văzuse cu siguranţă când am trecut.
Nu eram sigură că-l aştept, pentru că nu doream să fiu sigură. Totuşi eram
numai urechi. De ce nu apărea oare? Nu mă observase? Ce trebuia oare să fac? Să
fredonez o melodie sau să murmur un poem? Păcat! Asta nu se poate. Nu trebuie să
fac nimic necuviincios. Trebuie să rămân filosof, un filosof trebuie să fie numai
adevăr, iar un căutător al adevărului nu trebuie să ascundă nimic niciodată. În timp ce
mângâiam planta, inima mea bătea cu speranţă şi teamă. Deodată am auzit paşi
apropiindu-se pe stradă. Târându-şi sandalele, Sri M. urcă scările de la intrare. Sri M.
era cumnatul mătuşii mele. Îi cunoşteam aspiraţiile. Vorbeam deschis cu el, deoarece
eram mai mult sau mai puţin rude. Surprins că mă găseşte chiar la intrare, spuse:
- Deci aici eşti? Namaskar.
- Namaskar, am răspuns scurt.
- Plec în Anglia luna viitoare.
- Bună veste.
- Dumnezeu ştie cât timp îmi va lua ca să-mi dau doctoratul.
- Dacă vei fi serios, nu va dura mult.