Maitreyi Devi : Dragostea Nu Moare

Partea a doua

ÎN TINEREŢEA NOASTRĂ ŞI PÂNĂ LA SFÂRŞITUL zilelor sale, lui
Rabindranath i s-a spus de către compatrioţii săi tineri şi bătrâni sau Rabi-babu sau
Rabi Thakur. În străinătate, numele lui fusese anglicizat în Tagore. În prezent, găsim
şi bengalezi distorsionându-i numele, "Tyagore". Nimic nu poate fi mai neplăcut la
auz. Nici Rabi Thakur ori Rabi-babu nu sunt formulele cele mai potrivite de adresare,
dar aşa i se spunea. Celebrul editor Ramapanda Chatterjee îl numea "Poetul". Mai
târziu m-am deprins să-i spun şi eu aşa. Niciodată nu m-am adresat lui spunându-i
Gurudev. Studenţii de la Santiniketan îi ziceau astfel nu în calitate de predicator care
păstoreşte poporul pe plan religios, ci considerându-l învăţătorul lor. El însuşi nu s-a
socotit niciodată pe sine drept un preceptor religios, ci numai poet. Pe tot parcursul
anului 1930 a lipsit din India. Spre sfârşitul voiajului, a fost în Uniunea Sovietică.
Cred că savantul rus Bogdanov l-a vizitat cândva pe tata şi a comentat nefavorabil
vizita lui Tagore în această ţară de dincolo de cortina de fier. Şi tata a primit o
invitaţie de acest fel, dar guvernul nu i-a îngăduit să plece. El a fost iritat şi se întreba
care dintre aceste două ţări se află în spatele cortinei. Ne-a povestit de mai multe ori
despre o înaltă personalitate oficială sovietică pe care o întâlnise în 1922, în Anglia.
Acest tip îi oferea mese costisitoare şi tata simţea că trebuie să se aştepte la ceva în
perspectivă. Apoi, într-o zi, după un prânz somptuos, omul acela i-a cerut tatei să-l
pună în legătură cu luptătorii pentru independenţa Indiei, pentru că ţara lui dorea
fierbinte să ajute mişcarea. Drept răspuns, tata i-a zis că ar fi o idee splendidă, dar ar
avea de pus o întrebare: după ce, cu ajutorul ruşilor, britanicii vor fi daţi afară, cu
ajutorul cui vor fi izgoniţi ruşii? Nu mai trebuie spus că, după această replică,
ospitalierul rus a dispărut. Tata povestea incidentul cu voioşie. Nu dorea deloc să se
amestece în mişcările politice sau sociale, singurul lui scop era să-şi desăvârşească
erudiţia. Era cu adevărat remarcabil în această privinţă. Când Rabindranath a revenit
din călătoria sa în Europa, l-am întâlnit o dată sau de două ori, dar nu am avut prilejul
unei discuţii particulare, pentru că era întotdeauna întovărăşit de cineva. La
întoarcerea mea din Hrishikesh i-am scris. Nu-mi amintesc în întregime conţinutul
scrisorii, dar ştiu că-i dădeam de înţeles că trec printr-o criză cumplită. Îmi fusese
ruşine să-i scriu totul. Nici nu eram prea curajoasă. Exista riscul ca tata să vrea să
citească răspunsul lui. Tata era un mare admirator al Poetului şi se simţea atras de
charisma acestuia, dar, în acelaşi timp, avea şi anumite resentimente, pentru că ei doi
erau nişte personalităţi total opuse. Şi Poetul nutrea admiraţie pentru erudiţia tatei,
dar nu-şi deschide cu uşurinţă inima în faţa lui. E de înţeles care era poziţia mea în
această situaţie. Tata ştia că eu am posibilitatea să ajung la el şi că mă bucur de
bunăvoinţa lui, aşa încât, ori de câte ori îi scriam, trebuia să-i comunic şi ceea ce avea
tata să-i transmită. Îmi spunea ce trebuie să-i scriu, apoi îmi corecta exprimarea şi
ortografia, adăugând şi idei pe care trebuia să le transcriu, mai înainte de a pune
scrisoarea la poştă. Din acest motiv, nu reuşeam niciodată să scriu o scrisoare numai
a mea. Era încă una din torturile la care am fost supusă încă din copilărie. Odată,
Poetul mi-a spus râzând:
- Mi-ar plăcea cu mult mai mult dacă tu mi-ai scrie simplu ce simţi, decât toată
această înaltă filosofie...

Sunt sigură că ar fi acceptat chiar şi câteva greşeli de ortografie. El se juca pur

şi simplu, cu o fetiţă şi nu avea o pretenţie de înaltă filosofie venind de la ea. Nu am

fost niciodată la fel de liberă ca ceilalţi admiratori ai săi. De data asta, însă, îi

scrisesem singură scrisoarea. Copiez câteva fragmente din răspunsul pe care l-am