ALŢI UNSPREZECE ANI AU TRECUT DUPĂ MOARTEA MAMEI. În acest
timp, am mai vizitat de două ori Europa, dar nu am mai auzit vorbindu-se de el. Nici
eu nu m-am mai gândit la el. Am dobândit câteva răspunderi speciale şi m-am
cufundat în muncă. Am ajuns la o vârstă înaintată. Sănătatea mi-a slăbit mult, am un
cămin fericit, cu copii şi nepoţi, şi casa mea se deschide primitoare prietenilor şi
colegilor. Poate că am reuşit să le creez o imagine a propriei mele persoane, şi pe câte
îmi dau eu seama, imaginea asta arată cam aşa: sunt o persoană reţinută, cu deosebire
când e vorba de chestiuni sentimentale care nu întrunesc aprobarea societăţii, astfel
încât prietenii mei încearcă să-mi ascundă cu grijă întâmplările lor de acest fel.
Opiniile mele cu privire la bine şi rău sunt inflexibile, chiar nemiloase. Reacţionez
aspru la orice greşeală şi sunt foarte realistă.
A trebuit să-mi construiesc o imagine despre mine însămi, pentru mine însămi. Nu
fac niciodată compromisuri cu ceva ce mi se pare greşit. Admir sobrietatea şi
dispreţuiesc lipsa de reţinere. Consider că fiecare este dator societăţii. Nimeni nu se
poate sustrage, dând ascultare propriilor îndemnuri ori sub pretextul unor înclinaţii
artistice. Dacă cineva o face, totuşi, nu-l pot aproba. În realitate am dobândit toate
calităţile, bune şi rele, pe care trebuie să le aibă un conducător! Pentru serviciile mele
sociale, deşi uneori ironizate, am dobândit recunoştinţă, pe măsura meritelor. Astfel
încât cele două cercuri, al familiei şi al lumii, sunt acum împlinite. Nu mai pot vorbi
acum de regrete ori aspiraţii nerealizate.
Şi deodată, în 1971, am auzit din nou de el.
Într-o seară, pe când ne întâlnisem, colegi şi prieteni, acasă la Srimati Parvati, într-
o atmosferă plină de veselie, gazda a declarat, râzând:
- În oraşul X trăieşte un profesor care este admiratorul Amritei Devi!
Toată lumea s-a entuziasmat: - Chiar aşa, chiar aşa?
În lunga mea viaţă am fost, în egală măsură, când blamată, când admirată, aşa
încât nu mi s-a părut nimic neobişnuit. Am întrebat cu indiferenţă:
- Cum se numeşte?
- Mircea Euclid.
Sângele a început să-mi pulseze tare în vine. "Bine, mi-am spus în gând, am
crezut întotdeauna ca Parvati mă iubeşte şi mă respectă. Şi acum, uite, pur şi simplu
mă insultă! Dar trebuie să mă arăt cât pot de nepăsătoare".
Parvati a continuat:
- J. l-a întâlnit acum doi ani. În ziua aceea, Euclid era foarte obosit, probabil şi
bolnav. Dar întâlnind un indian din Calcutta, a început să vorbească despre Calcutta.
I-a spus lui J. că oraşul pe care l-a cunoscut acum patruzeci de ani era o minunăţie.
Pentru el, Calcutta e un loc sacru, acolo femeile sunt fermecătoare, au darul de a fi
foarte prietenoase păstrându-şi neştirbită demnitatea. Au recitat chiar împreună un
poem de Tagore şi tot aşa. Văzându-l atât de entuziast, isteţul de J. a simţit că e vorba
de ceva mai mult decât lasă să se înţeleagă profesorul şi l-a întrebat: "Domnule, când
vorbiţi despre Calcutta vă referiţi la un loc sau la o persoană?" Profesorul Euclid i-a
răspuns: "Hai să mergem şi să ne aşezăm undeva". Apoi, stând liniştiţi într-un colţ, l-
a întrebat pe J.: "O cunoşti cumva pe Amrita? Ce mai face?" Apoi i-a arătat lui J. o
carte scrisă de el cu mulţi ani în urmă. Cartea se intitulează "Amrita" iar pe prima
pagină e scrisă o dedicaţie în bengali: "Îţi mai aminteşti de mine, Amrita? Şi dacă da,
ai putut să mă ierţi?" Dar J. nu cunoaşte limba aceea, aşa încât nu a luat cartea cu el.
- De ce nu o fi adus-o? Vreunul din noi ar fi putut-o citi, a zis cineva.
În cameră era multă lume. Şi toţi râdeau. Se distrau pe seama mea! Oricine, fie
că e prieten sau duşman, se amuză să râdă pe seama altuia. Am fost lovită de
cruzimea prietenilor mei. Începea să mi se învârtească totul în faţa ochilor. După toţi
aceşti patruzeci de ani, auzeam despre cineva care-l întâlnise şi căruia el îi vorbise
despre mine. Puteam constata ca, pe măsura ce trecea vremea, devenea tot mai
batjocoritor. Cineva a spus:
- Amrita-di, de ce nu îi scrieţi câteva rânduri? O să-i luăm adresa de la J. Trebuie să-i
scrieţi, o să fie nostim.
M-am simţit de parcă mi-ar fi luat foc sariul. Trebuie să plec repede de aici.
O dată cu trecerea timpului, ideea asta începea să-şi facă loc în mintea mea. Începea
să mă roadă ca un vierme. În sfârşit, puteam să aflu adresa lui corectă. De ce să nu-i
scriu? El nu m-a uitat. Ce e rău în a face schimb de scrisori? Oricum, suntem doi
oameni bătrâni. Ce rău săvârşesc dacă îl întreb cum o mai duce?
Pe vremea aceea, eram foarte ocupaţi. Ne aflam în plin război. Tot Bengalul de Vest
clocotea de entuziasm. Fiecare era prins într-o treabă sau alta. În confuzia aceea
totală, am uitat de seara de la Parvati. Comparate cu suferinţele şi mizeria altor
popoare, propriile noastre amărăciuni exaltate apăreau fără rost.
Mii şi mii de bărbaţi, femei şi copii treceau graniţa, căutând un refugiu. Flacăra
fierbinte a chinurilor lor ne pârjolea şi pe noi ca un vânt pustiu.
Ne duceam zilnic la frontieră. Printre refugiaţi izbucnise o molimă. Ne
obişnuisem să vedem cadavre împrăştiate pe străzi în apropierea lagărelor. Într-o zi,
trecând pe lângă o asemenea tabără de refugiaţi, am văzut la marginea drumului o
femeie bătrână cam de vârsta mea, care trăgea să moară. Era culcată în nişte zdrenţe
jegoase, la umbra unui copac. Trupul ei, care zăcea liniştit, era din când în când
zguduit de convulsii. Era seară iar cerul dinspre apus, vărgat cu dâre stacojii, îşi
schimba culoarea cu fiecare clipă. Lumea de frumuseţe din jurul nostru era liniştită şi
mulţumită de sine, cu totul indiferentă la suferinţele oamenilor. O viaţă în reflux.
Lumânarea se va stinge în curând. Mâine nici urmă nu va mai fi de ea. Cine îşi va
mai aminti că ea a fost odată vie, că a iubit sau a fost iubită? Care ar putea fi sensul
acestor lucruri? Oprită în apropierea unui om pe moarte, m-am gândit la propriul meu
sfârşit. Nu cred că voi muri în stradă. Poate că îmi voi aştepta sfârşitul pe un pat,
înconjurată de rude. Dar după aceea? Trupul meu şi al ei sunt la fel. Nu va exista vreo
urmă nici după ea, nici după mine. Un straniu simţământ de detaşare şi-a pus
stăpânire pe fiinţa mea şi lacrimile mi-au umplut ochii. Cei din jur şi-au închipuit că
erau lacrimi de milă.
- Luaţi-o pe mătuşă de-aici! Mătuşică, întoarce-te în oraş! a spus Rashid, în timp ce-i
făcea o injecţie cu sare de magneziu. El nu ştia că eu mă întristasem numai la gândul propriei mele morţi. Voi sfârşi ca ea, şi tot ce am primit şi tot ce nu am avut vor
deveni totuna, pulberea şi aurul totuna sunt. Iar în puţinele zile pe care le avem de
trăit, cât de mult îi facem să sufere pe ceilalţi! Putem aduce şi un dram de fericire, dar
nu facem decât să stârnim dureri fără capăt. Şi deodată, l-am văzut pe el, stând lângă
patul meu de moarte. În împrejurarea aceea ciudată, imaginea lui a început să mă
urmărească. Stând în jeep-ul rapid, nu mă gândeam decât la un singur lucru. Acum,
când pot să-i capăt adresa, de ce să nu-i trimit o scrisoare? Nu poţi să-i scrii unui
prieten bătrân? Dar cum să-i cer adresa Parvatei Srimati? Ce-o să creadă ea? Las-o să
creadă ce-o vrea, ce-mi pasă mie? În perspectiva morţii iminente, vechile mele valori
îmi apăreau lipsite de sens. Nu-mi păsa nici de laude, nici de admonestări.
În ziua următoare, am scris: "Dragă Parvati, fii drăguţă şi trimite-mi adresa
profesorului Euclid". Trimiţându-mi adresa, Parvati mi-a mai scris câteva amănunte:
"El se bucură de o faimă universitară şi India îi stăruie în amintire".
Nu am fost deloc impresionată de faima universală, nu acord importanţă gloriei
bazate pe erudiţie. Învăţătura lipsită de înţelegere omenească n-are nici o valoare
pentru mine. Oare nu setea de astfel de lucruri l-a făcut să... Oh, n-are nici o
importanţă. Să-i scriu şi să văd dacă îmi răspunde. Aşa încât am scris: "Mircea
Euclid, am auzit de la J. că te-ai interesat de mine. Aş vrea să ştiu dacă mai eşti
aceeaşi persoană pe care am cunoscut-o acum patruzeci de ani. Dacă este aşa, atunci
aştept un răspuns la această scrisoare".
Nici un răspuns. Am aşteptat şi iar am aşteptat. Apoi mi-am şters din minte
această întâmplare. Când sunt atâtea lucruri de făcut, atâtea de îndeplinit, nu trebuie
să te necăjeşti pentru un fleac.
În 1971 am auzit din nou numele lui. Mulţi oameni din Europa veneau să ne
ofere ajutorul lor în cumplita nenorocire a milioanelor de oameni rămaşi fără casă
care emigraseră în ţara noastră. Am întâlnit un cuplu care se oferise voluntar să ne
ajute. Doamna cunoştea mai multe limbi străine. Odată stăteam pe iarbă, odihnindu-
ne, când ea m-a întrebat fără veste:
- Am citit o carte în care este menţionat un nume exact ca al dumneavoastră. Despre
dumneavoastră e vorba?
Am aruncat o privire rapidă în jur, temându-mă că ne-a auzit cineva, dar nu i-
am răspuns la întrebare, şi nici ea nu a mai stăruit. Eram din ce în ce mai implicaţi în
cele mai diferite activităţi.
În fiecare zi cunoşteam oameni noi. Casa noastră şi lumea se întâlneau. Nu mai
trăisem niciodată atât de plenar.
Cam din epoca asta, de pe la sfârşitul anului 1971, un simţământ straniu a
început să se contureze în mine. Simţeam nevoia de a pleca undeva. Le spuneam
oamenilor, mai ales străinilor:
- În curând vă voi vizita ţara. - Da? Când anume?
- Nu ştiu sigur când, dar curând.
Această stranie pornire prindea avânt cu fiecare zi şi mă făcea să nu mai am
astâmpăr şi odihnă. "Nu am linişte. Aspir la lucruri îndepărtate, am uitat, am uitat că
nici nu am aripi". Aceasta era starea mea de spirit.
În 1972, Sergui Sebastian a vizitat Calcutta. Am vorbit despre asta la începutul
cărţii. Când m-am dus să-l văd, în dimineaţa zilei mele de naştere, simţeam puţină curiozitate. Dar am fost de-a dreptul şocată auzind ce avea să-mi spună. Dintotdeauna
fusesem sceptică în privinţa lui Mircea, dar nu ştiusem cât de mincinos putea fi.
- Ce minciuni neruşinate a scris prietenul tău! Iar tu, Sergui, îl mai şi lauzi!
- El nu-mi este prieten, ci este Guru al meu. Eu nu sunt egalul lui.
- Straşnic Guru ţi-ai mai ales! Numai din vina lui s-a petrecut totul, iar el s-a răzbunat
pe mine şi m-a făcut de ocară.
- Nici nu-ţi închipui cât de mult a suferit! El n-a făcut altceva decât să încerce să
scape, refugiindu-se în fantezie.
- Nici una din aceste explicaţii nu-mi e de ajuns ca să-l pot ierta, Sergui. Nu mi-a dat
nimic în viaţă, n-a făcut decât să reverse ofense asupra mea.
Sergui stătea cu capul plecat, incapabil să răspundă acuzaţiilor mele.
- Ce să fac acum, Sergui? Lumea a devenit acum mai mică, iar eu am familie, am un
nume de apărat...
- Dar nu e decât o poveste. Ca să scrii o poveste îţi trebuie imaginaţie, deşi ştiu că
India a rămas în multe privinţe cum a fost, a zis el.
- Spune-mi, de ce a trebuit să scrie asemenea minciuni? A făcut-o pentru bani? De ce
mi-a folosit prenumele? E o calomnie.
- Tu nu-l înţelegi. Ai uitat de dragostea lui? În fiecare din cărţile pe care le-a scris,
există câte-o referinţă la viaţa lui de aici. Oare nu pentru tine s-a transformat în
indian? Nu s-a putut smulge din vraja numelui tău.
- Atunci de ce nu mi-a răspuns niciodată la scrisori, dacă m-a iubit atât?
- Nu ţi-a răspuns? Sergui părea surprins.
- I-ai scris şi nu ţi-a răspuns? Câte scrisori i-ai scris?
- În total, trei scrisori. I-am scris ca să-i amintesc de existenţa mea, la distanţe de câte
douăzeci de ani.
- A acţionat împotriva voinţei sale, şi-a reînceput Sergui pledoaria. Prin însăşi firea
lui, el nu poate face să sufere pe nimeni. Sunt sigur că nu ţi-a scris tocmai pentru că
era prea dornic s-o facă.
Am tăcut amândoi pentru o vreme. Îmi aminteam de această trăsătură de
caracter a lui Mircea. Îi plăcea să se chinuiască. Ce persoană, misterioasă cu
adevărat! M-a iubit atât de mult încât m-a făcut cunoscută tuturor celor din ţara lui.
Dar de ce m-a portretizat altfel decât am fost?
Pe de o parte mă simţeam furioasă, pe de alta, mi-l aminteam. Amintirea, vie şi
ascuţită, îmi umplea mintea năucă.
- Sergui, oare n-ar fi cu putinţă să-l întâlnesc măcar o dată? Spune-mi, o să vrea să mă
vadă, dacă mă duc la el?
- De ce nu? Mental, el nu a părăsit niciodată aceste locuri. Trăieşte şi acum aici, în
acest oraş.
Cum stăteam şi discutam cu Sergui, am simţit deodată ce înseamnă un corp
astral. Trupul meu astral s-a detaşat de cel din carne. Nu mai eram aici. Mă vedeam în
două părţi deodată, aşa cum am mai povestit la început.
În dimineaţa aceea m-am întors în trecut. Retrăiam fiecare zi, fiecare
eveniment din 1930. Fiecare incident revenea ca o experienţă directă. Nu era o
senzaţie plăcută. Nici nu găsesc cuvintele necesare ca să descriu acuta durere pe care
o simţeam trăind simultan în două timpuri diferite. Pe de o parte, e viaţa mea prezentă, cu tot ce îmi cere ea, pe de alta, vechiul meu eu, ca o stafie ieşită din
mormânt, întrezărindu-se deasupra mea şi modificând curgerea vieţii. Mintea trebuia
să strunească totul. La cea mai vagă atingere, începea să vibreze, treptat, trecutul
venea în faţă, iar prezentul se retrăgea. Nu ştiu sigur cum trece ziua în noapte, dar
nopţile sunt cumplite, cumplite. Flacăra mâniei care arde în mine este insuportabilă.
Înţeleg că trebuie să mă răzbun. Nu voi accepta nedreptatea care mi s-a făcut, chiar
dacă, de atunci, au trecut atâţia ani. Mă gândesc la toate cu grijă, dar metamorfoza
continuă în sinea mea şi-mi schimbă felul.
O prietenă a mea trăia de mai mulţi ani în ţara lui. I-am scris: "Sumita, tu cu
siguranţă ai citit cartea lui Euclid. Să-ţi fie ruşine că nu mi-ai spus nimic despre ea
până acum. Acum ştiu totul de la Sergui. Omul acela a locuit în casa noastră, în
calitate de student al tatei, şi a fost mult ajutat de noi. Ne-a răsplătit pentru toate, cum
ai văzut. Tu trebuie să scrii şi să-l contrazici. E de datoria ta să restabileşti demnitatea
femeilor indiene".
Sumita mi-a răspuns: "Amrita-di, v-aţi referit în scrisoarea dumneavoastră la
un lucru pe cât de dureros pentru mine, pe atât de complicat. I-am cerut în repetate
rânduri lui Sergui să nu vă povestească despre carte, dar el este un om cu idei fixe.
Nu am fost în stare să-l conving nici înainte de a vă întâlni în India, nici după, că
acest subiect este mai degrabă neplăcut pentru dumneavoastră. Indiferent de ce crede
Sergui, am discutat problema cu câteva persoane din lumea literară de aici, care au
fost de acord cu mine că el a săvârşit o greşeală scriind cum a scris despre
dumneavoastră. Dar nu vă mai necăjiţi, au trecut patruzeci de ani. Nimeni nu-şi mai
aminteşte de nimic. Nu mai există nici o posibilitate ca vreunul din membrii familiei
dumneavoastră să afle ceva".
Gândindu-mă la scrisoarea Sumitei, am înţeles că ea încerca să mă consoleze.
Cartea trăieşte. Văd că are o longevitate neobişnuită. Sumita îmi scria: "Dacă am
reveni asupra acestui punct, nu ar fi decât o împroşcare cu noroi". Dar ce noroi? În
inima nevinovată a fetiţei aceleia nu era nimic murdar. Mizeria a fost numai în
imaginaţia bărbatului, el a creat-o.
Le-am spus prietenilor mei:
- Vedeţi ce festă mi-a jucat soarta? Familia pe care am întemeiat-o, evenimentele
îndelungatei mele vieţi, soţul şi copiii mei, toate vor fi şterse de trecerea timpului.
Viaţa mea adevărată va deveni o umbră. Iar cineva care n-a însemnat nimic pentru
mine, cineva întâlnit doar pentru scurtă vreme în lunga călătorie a existenţei mele,
acela va rămâne, un om care nu ocupă nici un loc în viaţa mea, numele meu va
rămâne legat de acest străin chiar după moarte. Toate relaţiile sociale, chiar relaţiile
de sânge se încheie prin moarte, dar legătura pe care a creat-o el nu poate fi nimicită.
Ce să mă fac, Parvati?
Trece zi după zi. Rămân trează noapte după noapte. Nu mă pot gândi la nici o
cale de a-mi curăţi numele de mizeria cu care m-a copleşit el. Trebuia să spun totul
prietenilor mei. Era o povară prea grea pentru ca s-o duc singură şi numai atunci am
înţeles cât de mult se schimbase lumea. Prietenii mei nu m-au dispreţuit pentru lipsa
mea de supunere la convenţii şi pentru experienţa mea mintală prematură. În zilele
noastre, nu s-ar mai fi putut petrece o poveste ca a mea. Noi nu ştiam cum să privim şi cum să acceptăm adevărul. Dar oare ce mi s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost născută
pe vremea lui Bankim Chandra? Ei cu siguranţă m-ar fi trimis în iad.
Nu-mi găsesc odihna. Nimeni nu mă poate ajuta, iar omul acesta impenetrabil
rămâne pentru totdeauna înlăuntrul carapacei, adunat ca o broască ţestoasă. Ghinionul
a făcut ca, exact în perioada asta, o rudă apropiată de-a noastră să-i viziteze ţara.
Ruda mea a fost extrem de şocată. Nici un gentleman n-ar fi făcut ceva de felul
acesta: de ce a fost nevoie ca el să scrie o asemenea carte, despre o problemă atât de
neserioasă, legată de o adolescentă? Cu cât auzeam mai multe, cu atât înţelegeam că
romanul nu fusese uitat. Supravieţuise timp de patruzeci de ani şi acum, când lumea
s-a făcut mai mică, cine ştie, poate că avea să aibă un efect mai puternic. Eram
furioasă pe mine însămi. Cum de nu cerusem mai demult informaţii despre această
carte, deşi auzisem de ea de atâta vreme? Procedasem exact ca un struţ.
Sunt foarte atentă cu numele şi renumele meu. Ori de câte ori cineva mă
anunţă: "Vezi că am citit un articol despre conferinţa ta", eu îmi fac imediat rost de
ziarul respectiv, ca să arunc o privire.
Când sunt criticată, mă simt tulburată profund. Şi totuşi, nu voisem niciodată
să văd cartea aceea întreagă scrisă despre mine. Dacă tata ar mai fi trăit, ştiu că i-aş fi
administrat individului o lecţie. Ce calomnie, o absolută calomnie! Tata ştiuse, dar nu
acţionase în nici un fel. Am început să plâng cu gândul la tata: "Priveşte, baba, ce mi-
a făcut iubitul tău student. Ai încercat să mă salvezi din mâinile lui, dar ai reuşit oare?
Sergui mi-a explicat că el m-a imortalizat în artă tocmai pentru că nu a izbutit să-mi
dăruiască nimic în viaţă. Dar poate fi minciuna nemuritoare? Nimic bun nu iese din
neadevăr".
Iată, îmi spuneam, iată-l pe trădătorul acesta a cărui memorie eu am păstrat-o
în adâncul inimii mele, ca pe-o credinţă sacră, al cărui nume nu l-am rostit niciodată.
În toţi aceşti patruzeci de ani nu a încetat să-mi vândă carnea, să-mi fixeze preţul.
Acesta este Occidentul!
Cum aş putea să vă explic vouă, Parvati şi Gautami, că spaima şi dezgustul nu
sunt decât un strat în mintea mea şi că mai există unul, cu mult mai în adânc, în care
frământările sunt altele.
În nopţile fără de somn, focul mâniei arde în inima mea, dar o dată cu el ard şi
mândria, prejudecata şi toate valorile mele de altădată. O pâlpâire de teamă suie
dinlăuntrul meu şi arde totul în calea ei. Mă topesc ca o lumânare a cărei lumină se
împrăştie jur împrejur. Picătură cu picătură, lumânarea cea dreaptă se moaie, topindu-
mi vanitatea şi setea de prestigiu. Totul dispare în această ardere. Eul meu, construit
cu trecerea vârstelor, a fost încăpăţânat ca această lumânare, dar astăzi, flacăra fricii l-
a înmuiat. Oare frică să fie? Îmi este frică de scandal şi de dispreţul celorlalţi? Numai
de aceea sufăr eu? La miezul nopţii, pe când privesc stelele, înţeleg că nu e aşa. Ceva
ce a crescut în spatele fricii, mai vast decât ea, a distrus-o la rându-i. Este dragostea
indestructibilă, dragostea fără de moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul şi
începe să răspândească lumină. Lumina asta pătrundea în adâncul fiinţei mele, în cel
mai ascuns colţişor al inimii şi toate fundăturile oarbe începeau să se lumineze. Toate
pretenţiile mele, toate autodecepţiile mele se evaporau, dispăreau, am început să văd
imaginea întreagă a credinţei. Viaţa mea şi-a dobândit un nou înţeles. Mi-l amintesc,
îmi apropii faţa lui pe jumătate uitată, vocea lui, drumurile lui tainice, mâinile lui, gelozia şi, mai presus de toate, dragostea. Treptat am început să acced către o altă
dimensiune. Este o altă existenţă, în care binele şi răul, credinţa şi necredinţa,
realitatea şi fantezia acestei lumi îmi apar fără rost. Coaja acestei lumi exterioare
începe să crape şi să cadă, mintea îmi spune că ocara şi lauda sunt totuna, că există
lucruri mai adevărate decât toate astea.
Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Şi
ce dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o
singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste
oceanele şi continentele care ne despărţeau şi am fi devenit "ardhana- riswar". Cele
două euri ale noastre ar fi dobândit desăvârşirea. Dar pot oare occidentalii să
înţeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârşirea iubirii are loc în pat. Totuşi, el ştia, cu
siguranţă ştia. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în braţele lui, în chenarul uşii.
El îmi şopteşte: "Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ţi ating sufletul".
Acesta este adevărul, adevărul, adevărul. Trupul piere, sufletul e nemuritor. El
nu poate fi ucis prin uciderea trupului. Unde e trupul meu? Sălaşul tinereţii mele? În
trupul acesta bătrân şi decrepit, părul meu e cărunt, faţa îmi e brăzdată de riduri, dar
sufletul îmi e la fel, neatins de vreme.
Nimeni n-a reuşit să mi-l distrugă, nici tatăl meu, nici Mircea, nici timpul, nici
propria mea mândrie, nici nesfârşitele experienţe ale vieţii mele. Un sentiment al
nemuririi a pătruns în mine şi mă leagă de infinit. "Cel care crede că el ucide şi cel
care crede că el e ucis nu au cum să ştie că nimeni nu ucide şi nu este ucis!" Credinţa
pe care scriptura n-a izbutit să mi-o insufle se impune acum de la sine. Iubirea nu are
moarte. Sufletul meu, pe care el mi l-a atins în casa aceea de la Bhowanipur, mai
rămâne astfel, neclintit. Infinitul curge spre finit, nesfârşitul poate fi atins în limitele
trupului meu, sunt departe, dar şi aproape, sunt aici şi nu sunt aici.
Sunt agnostică, poate chiar atee. Dar schimbarea din mine mă clatină în
necredinţă. Ar trebui ca altcineva să-mi spună cine sunt eu, ce sunt eu. Unde a
sălăşluit atâta vreme sufletul meu cel de şaisprezece ani, lipsit de trup.?
Nu sunt în stare să mă târguiesc cu mine însămi. De multe ori, mă simt
încurcată. Într-o zi, soţul meu şi cu mine ne duceam acolo unde lucrez eu. E un lung
drum cu maşina. De obicei; când suntem împreună, eu vorbesc mai mult iar el îmi
răspunde. În ziua aceea, absorbită de gândurile mele, am stat tăcută. El a încercat să
încropească o discuţie, dar fără succes. Ajunsă la destinaţie, mi-am dat seama cât de
ciudată am putut să-i par. Aşa încât i-am spus:
- Atât amar de vreme ai tăcut tu, acum e rândul meu.
- Ai câştigat concursul, a zâmbit el.
I-am scris Sumitei: "Nu trebuie să scrii ceva care să dezmintă cele afirmate în
carte. Pentru mine, toate aceste mici adevăruri ori neadevăruri sunt acum acelaşi
lucru. Nu-mi mai doresc nimic altceva decât să-l mai pot vedea o dată pe el..."
Nu-mi mai era teamă, dar mă simţeam cumplit de ostenită, ca şi cum viaţa mi
s-ar fi scurs prin mâini. I-am scris şi lui Sergui: "sunt ca cineva care aşteaptă pe ţărm,
cu biletul în mână, dar vaporul nu se mai arată. Trebuie să-l mai întâlnesc o dată,
înainte de a muri".
Sumita mi-a răspuns: "Am fost copleşiţi citind scrisoarea ta. I-am spus lui
Sergui că se adevereşte maxima aceea cu adevărul care este mai fantastic decât imaginaţia. Când a fost scris romanul, şi-a putut autorul măcar închipui că
evenimentele din viitor le vor depăşi pe cele prezente? Ultima parte a romanului e
tragică, dar tragedia de astăzi este cu mult mai măreaţă decât aceea. Viaţa este un
artist cu mult mai bun decât noi".
Uneori, noaptea, vorbeam cu Sergui în gând: "Într-adevăr, Sergui, tu mi-ai
răsturnat lumea cu susul în jos. Rana care a rămas ascunsă timp de patruzeci de ani a
fost redeschisă de tine. Şi când a început să şiroiască sângele, nimic nu l-a mai putut
opri".
Perna mi se umezea ca de sânge, cerul nopţilor mele fără somn este roşu,
deschizând ochii, am văzut că soţul meu stătea pe marginea patului şi mă veghea.
- Nu vrei să-mi spui ce se întâmplă cu tine? m-a implorat el, cu ochii plini de lacrimi.
Ştiu că trebuie să-i spun. Şi prietenii mei mi-au cerut s-o fac. Ei toţi îl respectă pe
bărbatul meu şi-şi fac griji pentru el. Ei cred că el îmi va putea alina suferinţa cu
blândeţea şi ataşamentul lui. Şi totuşi, până acum, nu îndrăznisem să-i spun nimic. Ce
drept aveam să-i rănesc sentimentele? Era cu putinţă să nu-l jignească povestea mea?
În treizeci şi opt de ani de viaţă în comun, el nici n-ar fi bănuit că a existat o
asemenea persoană, nici nu i-a auzit vreodată numele. Şi deodată, acest necunoscut să
apară de nicăieri, ca un geniu din o mie şi una de nopţi, care, de îndată ce sticla a fost
destupată, iese în nori de fum prefăcându-se într-un uriaş?
Cineva care nu avea nici o legătură cu lumea noastră, despre care nici nu prea
se ştia de unde vine, cineva asupra căruia ochii mei nu se mai lăsaseră de peste
patruzeci de ani. Cum e cu putinţă ca o amintire pierdută din copilărie să prefacă
viaţa asta adevărată într-o iluzie, într-un joc de umbre? Putea bărbatul meu să îndure
una ca asta? Toate aceste gânduri mă făcuseră să ezit, altfel nu mai eram în stare să
ascund că realitatea devenise pentru mine un miraj.
M-am aşezat pe pat, uitându-mă drept în ochii lui şi i-am spus:
- Am vrut să-ţi mărturisesc, în tot acest timp, dar m-am gândit să te cruţ.
- Mă simt foarte nefericit când te văd că suferi.
Şi i-am depănat toată ciudata poveste.
A rămas stupefiat:
- Ce-ai spus? Noi doi am fost atât de apropiaţi în aceşti treizeci şi opt de ani, iar eu nu
am ştiu nimic. De ce nu mi-ai povestit chiar de la început? N-ar mai fi trebuit să treci
prin toate astea.
La aceste vorbe, inima mi s-a strâns de durere. A mai fost cineva vreodată pus
la asemenea încercare? El a făcut atât de mult pentru mine, m-a iubit cu atâta duioşie,
fericirea mea este fericirea lui, sunt cu totul a lui. Şi acum, la vârsta asta, îl aduc la
marginea prăpastiei. Cum mi-a dat tot ce a avut, nu. va socoti nedreaptă răsplata?
- Oh, nu, nu, am izbucnit eu în hohote de plâns, crede-mă, nu te-am înşelat.
- Nu e nevoie să-mi spui asta. Nu mi-am închipuit niciodată că există mai mult decât
am primit eu de la tine. Tu ai fost împlinirea mea. Ceea ce mi-ai dăruit nu are egal.
Nu regret nimic. Îmi pare numai rău că tu ai suferit. Îmi pare rău pentru domnul
acela. Ce păcat.
- Nu vorbi despre el, am izbucnit eu. Un trădător, a avut ce a meritat.
Cum îţi vei putea găsi pacea dacă gândeşti astfel? Tu erai în casa ta, cu părinţii tăi,
iar bietul tinerel, într-o ţară străină, a fost dat afară cu un preaviz de o oră... Într-
adevăr, tatăl tău nu are nici o scuză...
Bărbatul meu m-a silit să mă întind şi să mă liniştesc. Îi simţeam grija de
mamă. Eram surprinsă văzând că nu pare a se simţi în pierdere. Dar oare suferise el
cu adevărat o pierdere?
- Crede-mă, n-am suferit niciodată până acum. Altfel, cum ai fi putut să nu ştii? am
stăruit eu cu căldură.
- Da, e adevărat, nu te-am văzut niciodată suferind.
- Dacă eu aş fi fost nefericită, ai fi putut tu fi fericit?
- Ai dreptate. Deci, acum, după o jumătate de veac, ţi s-a făcut dor de el? Ce lucru
ciudat îmi spui!
- Ştiu, şi nici eu nu sunt mai puţin uluită. Uneori mă întreb dacă nu-s pe cale să-mi
pierd minţile. E ruşinos pentru mine. Săvârşesc un păcat, nu-i aşa?
Am început să plâng nemângâiată. Mă simţeam mult uşurată de faptul că îmi
deschisesem inima în faţa soţului meu, ca şi cum aş fi respirat aer proaspăt după ce
fusesem aproape de sufocare. Lacrimile îmi aduceau o eliberare. Bărbatul meu a
zâmbit:
- Ce aş putea să-ţi spun? Păcat sau virtute? M-am mai întâlnit eu vreodată cu o
asemenea situaţie sau am mai auzit de aşa ceva? Cine sunt eu ca să te judec? Sunt
nefericit că nu stă în puterea mea să îţi alin suferinţa. Totuşi, ştii, am sentimentul că
suferinţa asta îţi va face bine. Am observat că există un ţel ce luptă să se împlinească
în viaţa ta.
Am rămas astfel, alături, un cuplu bătrân, tulburat şi fără somn, aşteptând să se
facă ziuă.
Îmi este nespus de greu să scriu despre zilele acelea: nu se întâmpla nimic. Nici
un incident despre care să pomeneşti. Când tânjeşti, nu te poţi exprima decât în
poezie. Astfel încât, după mulţi ani, am început din nou să scriu versuri. La miezul
nopţii, pe când toată casa dormea, îmi părăseam patul şi mă aşezam să scriu. Îmi
aminteam de poemele pe care le distrusesem cândva. Acum va trebui să scriu din
nou, acum am să accept adevărul. Toate datoriile trebuie plătite.
Primesc o scrisoare de la Sergui. El îmi scrie: "Dragă Amrita Devi,
Confidenţele Dumneavoastră m-au mişcat mai mult decât vă pot spune, şi sigur
mă întreb dacă sunt demn de ele... Cel mai important şi mai emoţionant fapt trăit de
mine în India a fost să vă întâlnesc pe Dumneavoastră şi poate fi legat prin firele
destinului meu cu ceea ce mi s-a întâmplat în adolescenţă. Pe vremea aceea, am citit
două cărţi - Amrita şi Sadhana. Amândouă m-au impresionat în cel mai înalt grad şi
am rămas fascinat de lumea indiană pentru întreaga viaţă... În sfârşit, am reuşit să vă
vizitez ţara. Acolo am avut prilejul să învăţ din suferinţa Dumneavoastră ce este
sufletul şi ce suntem noi toţi.
Am fost conştient, când, la vremea aceea, v-am spus că timpul şi uitarea nu
ating decât suprafaţa conştiinţei noastre, că memoria noastră efectivă este în fapt
absolută şi că de aceea noi suntem într-un fel nemuritori. Aceasta era convingerea
mea fermă, dar, ca fiinţă omenească, trebuie să caut noi dovezi pentru a-i da un
suport. Mi-aţi dat, pot spune, cea mai extraordinară mărturie a atemporalităţii, că, de fapt, conştiinţa noastră este numai în aparenţă dominată de timp şi că noi suntem apţi
să ne eliberăm de el. Adevărata moarte e uitarea şi singura noastră şansă de a deveni
nemuritori este s-o ţinem în frâu şi să devenim Amrita.
Oricât de dureroasă a putut să pară suferinţa Dumneavoastră, trebuie să
înţelegeţi că, după ce v-aţi împlinit îndatoririle pământeşti, vă aflaţi acum într-o stare
de graţie care este deasupra fericirii şi a nefericirii... Numai dragostea poate sfida
uitarea şi timpul, şi eşti în puterea lor şi te prăbuşeşti dacă nu eşti apt de iubire sau
dacă te retragi în inconştient..."
Scrisoarea lui Sergui m-a făcut să mă gândesc: Ce este adevărul? Ce este
nemurirea? Voi cunoaşte gustul nemuririi, pentru că pot simţi din nou prezenţa vie a
ceea ce a fost cândva mort. Priveşte pe bărbatul care intră în această odaie cu un
maldăr de ziare, este oare el mai adevărat decât cele două figuri aplecate peste cutia
de lemn, alegând fişe pentru a întocmi un catalog? Trecutul este ireal, nu prezentul?
A dispărut nu se ştie unde, sau este fixat undeva anume? Capacul a fost dat la o parte;
unul câte unul, chipurile de umbră apar la suprafaţă şi-şi fac simţită existenţa.
Uneori sunt înspăimântată de propriile mele emoţii. E ca şi cum o primăvară fierbinte
ţâşneşte din adâncurile pământului şi se împrăştie peste tot. Tot astfel, din
necunoscute adâncuri izbucneşte această arzătoare flacără a iubirii. Sunt îngrozită. O,
Doamne, nu va seca totul în jurul meu?
Câteodată, 1972 se amestecă atât de tare cu 1930, încât nu ştiu cum să mai fac
faţă. Nu pot exprima calitatea precisă a acestui simţământ. Poate că asemenea
experienţe sunt atât de rare, încât nici o limbă nu e adecvată transmiterii lor. Dacă nu
mi s-ar fi întâmplat mie, n-aş fi putut să cred că există. Totuşi încerc să povestesc, aşa
încât dacă, într-o zi, ceea ce scriu va fi publicat, psihologii vor izbuti, poate, să
descopere raţiunea şi izvorul a tot ce trăiesc.
Noaptea e adâncă. Aud pendula bătând: ding-dong! E două. O văd pe Shanti
culcată lângă mine. Aud muzica de pian, venind de jos. Mă simt istovită. Zac în pat.
- Shanti, nu pot să dorm.
- Nici eu nu pot. Euclid-da, el cântă la pian fără oprire.
- Asta e foarte rău, spun eu şi mă aşez pe marginea patului. Trebuie să cobor şi să-i
spun să înceteze.
- Nu, nu, nu acum. Spune-i mâine, zice Shanti.
Totuşi, sunt în picioare. Sunt atrasă spre el de o senzaţie ciudată şi
inexplicabilă, muzica sună ca o chemare. Sunt vrăjită. Trebuie să mă duc la el chiar
acum, trebuie cu adevărat. El mă cheamă. Mă apropii de uşă.
Shanti se dă şi ea jos din pat. - Ce ai de gând să faci, Ru?
- Mă duc jos să-i spun să înceteze cu cântatul.
- Eşti nebună? Uită-te cât e ceasul, e două noaptea. Se duce cineva atât de târziu în
odaia altcuiva?
- Dacă te poţi duce la ora opt, de ce să nu mergi şi la ora două? - Nu, nu se face. Nu te
duci noaptea în camera unui bărbat. - Dar tu te duci.
- Ce prostie! Unde mă duc eu? La cine?
- În toate camerele. În camera tatei, în cea a lui Mantu.
- La două noaptea? Niciodată! Nemaivorbind că suntem rude. Sunt mânioasă. Dând-o
la o parte, mă apropii de uşă. Trebuie să mă duc. N-am să intru în camera lui. Am să rămân afară şi am să-i cer să nu mai cânte. Ce poate fi rău în asta? Shanti devine
insolentă, încearcă să mă oprească. Shanti s-a proptit cu spatele în uşă.
- Drept cine te iei, Shanti? Cum îndrăzneşti să mă opreşti?
- Ai să-ţi dai imediat seama cine cred eu că sunt. S-o chem pe mătuşa?
Magia lucrează. Leoaica fioroasă se transformă într-un şoricel. Înfundându-mi capul
în pernă, încep să plâng.
- Dragă Shanti, tu ştii ce se petrece între noi. E un păcat?
Shanti îşi sprijină obrazul în palmă, meditativă, apoi îşi exprimă punctul ei de vedere:
- O, da, cu siguranţă că e un păcat.
- Dar cine comite păcatul, eu sau el?
Shanti se gândeşte din nou, apoi devine abătută:
- Cred că sunteţi vinovaţi amândoi deopotrivă.
- Cu siguranţă că nu. Eu nu fac nimic greşit. Şi-i cer şi lui să nu facă.
- Atunci, nu te mai duce în camera lui, spune Shanti cu hotărâre, apoi văzându-mi
faţa, se înduplecă, miloasă: De ce te gândeşti la păcat? Fă cum îţi place. Eu nu voi
spune nimănui nimic.
Suntem în ianuarie 1973. Ceasul bate unu, două. Stau pe pat. Simt că trebuie să
cobor repede, altfel Shanti mă va opri. Încerc să mă ridic în picioare. Cineva spune:
- Încotro ai pornit-o?
- Jos
- Unde? E ora două noaptea, a trecut de mult miezul nopţii.
- Şi ce diferenţă este între ora opt şi ora două?
Shanti mă apucă de spate şi imediat realizez că nu e Shanti, era bărbatul meu,
el m-a oprit. Încep să tremur, tremur de frică, de-o frică abjectă. Ce mi s-a întâmplat?
Am ieşit "în afara timpului". Cad la pieptul bărbatului meu şi, înlănţuindu-l cu braţele
de gât, încep să-l implor:
- Scapă-mă, scapă-mă! Cine ar putea să mă salveze în afară de tine? Sunt o păcătoasă,
îţi fac atâtea rele.
El mă alină ca o mamă şi încearcă să mă culce, să dorm.
- Nu sufăr, nu sufăr deloc. Singura mea durere este că nu-mi stă în putere să-ţi
astâmpăr jalea. Dar am să fac ce am să pot. Tu trebuie să pleci şi să-l vezi.
- Şi ce-o să se întâmple dacă lumea o să afle?
- De ce ar afla?
- Poate că o să le spun chiar eu, o să-mi scape, fără să vreau. Nu-mi pot aminti nimic,
nimic. Spune-mi, cine mă cheamă? Poate fi el un om pe care nu l-am mai văzut de
patruzeci şi doi de ani? Care îmi este străin? Mircea nu e decât o unealtă, altcineva
este cel care se foloseşte de numele lui, schimbându-mi întreaga personalitate şi fiinţa
lăuntrică. El repetă mereu: "Învaţă să vezi adevărul". Ştiu că această experienţă nu va
dura mult. Mă voi întoarce la sinea mea obişnuită, dar în clipa de acum, crede-mă, o
schimbare adâncă se petrece în mine. Am izbutit chiar să o iert pe Rama. Nu mai simt
repulsia pe care mi-o trezea. Mă gândesc la zilele când ea era o tânără fată. Era de o
dulceaţă naturală şi plină de umilinţă. Ea a distrus căminul nostru. Ea a provocat
mamei mele suferinţe cumplite, dar şi ea însăşi a suferit. Ea n-a fost în stare să ajungă
la adevăr, s-a ales cu coaja, nu cu fructul. Astfel, tot timpul ea a încercat să se
încălzească din gloria învăţăturii tatălui meu, din numele şi faima lui. Sub un pretext sau altul, făcea ca numele ei să apară în fiecare din cărţile tatălui meu, ca o smintită.
Cât de puţin a putut avea ea, totuşi, dintr-un om cu o soţie devotată şi cu şase copii
zdraveni ca noi! Pe deasupra, tata nu avea darul de iubi altruist. Acum, pe când zilele
de odinioară se întorc, mă gândesc la toate astea. Poate că acum aş fi chiar în stare s-o
iubesc pe Rama. Crede-mă, o iubesc aşa cum am mai iubit-o, odinioară. Într-o zi, i-
am spus: "Poate cineva umili pe cel pe care-l iubeşte?" Dar astăzi simt că, foarte
probabil, şi Rama a fost o unealtă. Nu jocul nostru îl jucăm noi. Suntem nişte
marionete în mâinile cuiva. Poate că ceea ce, din afară, părea ca o pierdere, era, sub
un alt aspect, un câştig pentru tata. Sadhu Bijoykrishna Goswami i-a spus tatei că
trebuie să aibă o cădere în viaţă. Tata purta sâmburele ei în el, încă de la naştere.
Exista acel uriaş "ego" al lui, pe care noi toţi am încercat să i-l protejăm. Am regretat
că tata nu a putut fi preşedintele ţării noastre. Nu a fost vrednic de asta, spuneam noi.
Numai din cauza ei a pierdut el totul, puterea şi prestigiul, şi a murit în nemernicia
"protecţiei" ei.
Dar astăzi văd altfel lucrurile. Oare ce mare câştig ar fi avut fiind Preşedintele?
Poate că a sfârşit-o mai bine aşa cum a sfârşit-o. Poate că, înainte de a părăsi această
lume, a devenit cu totul lipsit de egoism şi poate că a dobândit pacea umilinţei. Poate
că, pierzând toate beneficiile lumeşti, fiinţa sa lăuntrică a cunoscut desăvârşirea.
Pierderea s-a transformat în câştig. Poate că punctul slab pe care l-a avut, pe lângă
geniu, i-a fost spălat şi înlăturat de lacrimile umilinţei, şi, mai înainte de a părăsi
această lume, sufletul lui a atins perfecţiunea, purificarea, şi toate astea nu noi, ci
Rama i le-a prilejuit. Acum înţeleg că această lume nu este aşa cum o vedem noi.
Astfel încât eu spun: "Ridică-ţi vălul, Adevăr, vreau să te cunosc!"
Poate cineva să mă creadă că, lună după lună, rămâneam fără somn? Îl vedeam
pe el, vorbeam cu el şi mă certam cu el. Motivul supărării era că, acum, Rina îmi
citea cartea lui, şi toată cartea asta nu este decât un coş plin cu minciuni. Îi spun: "Nu-
ţi imagina că romanul tău îmi împrospătează memoria!" Îl citesc tocmai pentru că
memoria mi-a fost reînviată, altfel nici nu mi-ar fi păsat. Doar nici nu mi-a păsat în
tot acest timp. Ştiam că această carte există, dar nu am simţit niciodată nevoia să o
ating. Cartea ta nici nu are calitatea de a reîmprospăta memoria, ba chiar, mai
degrabă, ţi-o poate vicia. Ea poartă o mască a adevărului - este lucrarea unei minţi în
delir. Pare că el era convins că părinţii mei şi cu mine îi întindeam o capcană, să-l
înhăţăm, ca pe un mire acceptabil! Datorită acestei idei preconcepute, el nu a izbutit
să mă înţeleagă, niciodată. Iar eu nu mi-am deschis niciodată mintea dinaintea lui, nu
am avut timp. Exact din acest motiv, în cartea lui, el mi-a pus în gură nişte confesiuni
absurde. Pare că nesătula lui dorinţă îl face să abuzeze de o stranie fantezie. Un soi de
autoamăgire. Presupun că, în psihologie, această stare mintală trebuie să aibă o
denumire precisă. Eu nu o cunosc, nu sunt specialistă în această ştiinţă. Cred că
trebuie să fii înarmat cu o imensă îndrăzneală ca să navighezi pe insondabilul şi
trainicul ocean al minţii umane. Aşa că nu trebuie ca eu să-l judec pe Mircea. Eu
încerc numai să-l înţeleg. Se pare că este de un alt soi decât mine. Oare poate cineva
vreodată să ajungă la adevăr prin neadevăr? Faţa cunoaşterii şi a adevărului va fi
ascunsă de grămada de gunoi a minciunii. Mizeria trebuie înlăturată, de aceea m-am
apucat să scriu. Cu cât mai mult înaintez în lectura cărţii, cu atât devin mai critică.
Ştiu că avea motive să fie mânios pe tatăl meu, chiar să-l şi urască, dar nu înţeleg cum a putut să dojenească atât de aspru pe cel pe care îl recunoaşte drept venerabilul său
Guru. De ce i-a folosit numele, dacă l-a urât cu atâta putere? Nu pot sonda într-o
minte atât de complexă. Îmi ascut observaţiile critice ca pe acele mici săgeţi otrăvite,
pentru ca prin ele să ajung la el, dar, ce straniu, ele se pierd de îndată ce ţâşnesc din
arc. Nu-şi ating ţinta. Gândurile mele pline de mânie sunt ca pietricelele rotunde, în
valurile sufletului meu. Nu le pot folosi ca să-l lovesc, îmi lunecă tot timpul din
mână, se rostogolesc şi se pierd.
Este ca o conspiraţie a destinului, despre care nu am avut habar timp de atâtea
decenii. Soarta a uneltit ca să aflu totul acum. Atâta lume îmi dă veşti despre el. Să
fie întâmplător? Este întâmplător fiecare fapt, sau toate se înlănţuie într-un lanţ de
cauze? Trebuie să acţionăm noi înşine în vreun fel, sau nu suntem decât păpuşi trase
pe sfori? Cineva care nu a însemnat nimic pentru mine atât amar de vreme poate urzi
acum astfel încât să-mi prăvale în prăpastie existenţa mea prezentă? Ce ciudat că aflu
tot mai multe lucruri despre el acum. Un profesor mi-a povestit că l-a întâlnit acum
doi ani.
- Profesorul Euclid este cu adevărat remarcabil. A fost la Calcutta acum patruzeci de
ani, dar îşi aminteşte până şi străduţele. M-a întrebat de Calea Bakul Bagan, dacă ştiu
pe unde vine.
Tot acest profesor mi-a spus că Euclid trăieşte într-o stranie lume a fanteziei,
duce o viaţă foarte detaşată de realitate iar India este ţara visurilor sale. În scrierile
lui, mai ales în proza de ficţiune, el se preocupă mai mult de fantastic decât de real.
Pe măsură ce aflam mai multe despre el, deveneam tot mai neliniştită. Acum
sunt convinsă că suferinţa mea nu se va stinge până când nu îl voi întâlni. Acum mă
întreb: Pe cine voi vedea? Unde este băiatul acela de douăzeci şi trei de ani? Sau, pe
cine va vedea el? Unde este fata aceea de şaisprezece ani? Dar cum el nu doreşte să
mă vadă, nu mă mai necăjeşte cu problemele lui. Iar problema mea este: Unde aş
putea s-o găsesc pe persoana pe care visez să o întâlnesc? Oare îmi doresc să
întâlnesc un bărbat de douăzeci şi trei de ani? Aproape un copil. Un copil? Ce
altceva? La vârsta mea de azi, el mi-ar veni nepot. Dacă, printr-o şansă, l-aş întâlni pe
acel Mircea, am putea fi oare prieteni? Totuşi, persoana pe care o voi întâlni acum
este un bărbat bătrân şi absolut străin. Ce fel de mângâiere poate fi el pentru mine?
"Cum se poate, mă întreb singură, ca omul acesta, absolut străin, să mă atragă într-
atât, încât puternicele legături ale lumii mele prezente să se piardă?"
Este de înţeles faptul că această misterioasă patimă a nopţilor mele fără de
somn, această neîncetată dorinţă de a porni într-o călătorie spre necunoscut nu au alt
scop decât să întâlnesc un străin, un necunoscut locuind într-un oraş pe care nu-l
cunosc? Poate fi el raţiunea acestora toate sau este vorba de o altă putere, dintr-un alt
plan, care mă împinge spre un destin tainic? Se ascunde aici cineva care este izvorul
înţelepciunii şi al iubirii? De acolo să vină mesajul? Mintea mea agnostică nu poate
admite cu bucurie, dar îndoiala mă împovărează. În amurgul vieţii mele, mă
încălzeşte lumina dimineţii. Dimineaţa şi seara s-au amestecat. Timpul este
instantaneu.
Uneori mă gândesc la Sergui: oare acesta este gustul nemuririi? Îmi aduc
aminte de rândurile scrise în zilele tinereţii: "Când timpul îşi va pierde minutele şi
clipele". Mă simt zidită în acest timp nemăsurat, perpetuu. Să fie nemurirea? Dacă e aşa, atunci de ce atâta chin? De ce îmi curg lacrimile fără încetare? Şi e cu adevărat
un chin? Oare ar trebui să nici nu-mi caut scăparea? Şi oare îmi caut scăparea? Mi-ar
plăcea oare ca lunile acestea să dispară ca un miraj, iar eu să revin la îndatoririle mele
lumeşti, zilnice, să mă scufund în treburile casei şi în problemele băneşti? Îşi poate
imagina cineva de vârsta mea că, trăind în lumea materială, înconjurat de copii şi
nepoţi, poţi pluti departe, spre o ţară de vis?
Fricţiunea permanentă cu lumea materială ne face duri şi tereştri. Devenim
grijulii şi calculaţi. Prea am fost aşa. Nu mi-am numărat bănuţii atâta timp? Dar
astăzi? Dacă cineva îmi spune: vino cu mine lăsând totul în lume, am să ţi-l arăt pe el,
nu m-aş duce oare? Dacă cineva mă întreabă: ce vrei, o casă cu patru etaje pe
Bulevardul Teatrului, sau să-l vezi pe el, există vreo îndoială ce aş alege? Nu sunt
nefericită că în mine s-a petrecut o asemenea schimbare. Este o binecuvântare să
trăieşti asemenea emoţii chinuitoare şi tinereşti la vârsta mea. Astfel încât scriu:
Nu ştiu de unde-mi vine acest dar,
Cine păstrează această nesfârşită bogăţie.
În noroiul de după reflux,
Cine face apa să cânte?
Ce binecuvântare, adevărată binecuvântare!
Chemarea vine din necunoscuta încrucişare de drumuri.
Gândindu-mă la "necunoscuta încrucişare de drumuri", la "întâlnire", nu am în
vedere să fiu de folos şi altcuiva, ci numai să-mi câştig deplina împlinire. Aşa cum
spunea înţeleptul Vainavalkya: "Nu poţi să câştigi decât pentru tine însuţi şi pentru
nimeni altcineva - fiul meu îmi e drag dar nu de dragul lui, ci de dragul meu, soţul
meu mi-e drag nu de dragul lui, ci de dragul meu". Ei îmi umplu sufletul meu.
Amintindu-mi-l pe Mircea, eu nu am dat nimic nimănui altcuiva, ci numai eu am
dobândit un al treilea ochi, pentru a privi lumea.
Cineva mă întreabă de ce trebuie ca eu să-mi dezgrop amintiri atât de vechi, pe
care le-am uitat de atâta timp, când mi-am îndeplinit în chip sârguincios îndatoririle
pământeşti atât de roditoare. De ce nu-mi încordez forţele ca să termin cu asta? Nu
cunosc răspunsul. Simt numai ca această dragoste abstractă şi fără formă împrăştie în
tot trupul meu şi în mintea mea o muzică rară, cum nu am mai auzit înainte. Sergui
are dreptate: în tot ce mi se întâmplă, se află un mesaj de nemurire. Nemurirea simţită
în lacrimile smulse de muzică, setea de dragoste sunt un unic mesaj pe care l-am
primit printr-un magician cosmic. Şi nu aş putea să-mi bat joc de el.
Şi pe urmă, creadă ceilalţi ce vor, bărbatului meu nu îi pasă. A doua zi mi-a spus:
- Nici un eveniment nu se repetă aidoma. Trebuie să judecăm fiecare întâmplare
separat, după propriile ei merite. Este un fapt că vieţile noastre nu coincid şi nici nu
pot coincide total. Multe părţi ale minţii tale mie îmi sunt necunoscute. Când scrii
poezie, eu nu ştiu ce gândeşti. Nu cunosc pe deplin lumea ta literară. Tot aşa,
întâmplarea ta este o altă expresie a minţii tale. N-am de ce să mă întristez, ori să mă
supăr.
Constat cu surprindere că el nu se simte nici pierdut, nici rănit. Dacă ar fi fost
aşa, eu m-aş fi considerat în culmea mizeriei. Nu m-aş fi putut gândi niciodată să
merg şi să-l văd pe Mircea. Nu pot aspira la o fericire dobândită prin jignirea
bărbatului meu, ea şi-ar pierde orice valoare. Dragostea însăşi ar fi umilită astfel. Şi nu există păcat mai mare. Aş putea pleca în pelerinaj cu povara impietăţii asupra
mea?
Zi de zi, intru mai adânc într-o asemenea stare, încât nici nu-mi mai pot vedea
de treburile cotidiene. Cum aş putea conversa pe temele pământeşti? Când trebuie să
intru într-un birou guvernamental, mă întreb cu groază ce-o să creadă secretarul
deputatului dacă lacrimile o să înceapă să mi se rostogolească pe obraji. Încerc din
toate puterile să mă stăpânesc, dar fără succes. Zac la mine acasă, în salon, trântită în
scaun pe jumătate absentă, uitând de tot ce mă înconjoară. Servitorii sunt năuciţi. La
vârsta mea, motivul obişnuit al vărsării de lacrimi n-ar putea fi decât o puternică
diferenţă de opinii între mine şi noră-mea. Pentru doamnele vârstnice din Bengal,
aceasta era ocupaţia curentă. Servitorii nu au observat însă nimic de acest fel, şi, dacă
există o tulburare în familie, e de aşteptat ca toţi ceilalţi să fie afectaţi. Or, în casa
noastră, viaţa normală se desfăşoară în linişte, numai eu pot fi văzută într-o stare de
neexplicat. Îmi este ruşine. Îmi dau seama de nebunia mea, dar nu-mi pot stăpâni
mintea. Dacă mă aflu în maşină, privesc spre automobilul din faţă şi simt nevoia să
mă dau jos. Dacă aud povestindu-se despre cineva care pleacă în străinătate, un
sentiment de disperare pune stăpânire pe mine. Mă tem ca această insuportabilă
violenţă a trăirii să nu dăuneze prea mult bătrânului meu trup. Dacă mă îmbolnăvesc,
nu voi mai fi în stare să plec la el. Dar, ciudăţenie, sănătatea mea s-a îmbunătăţit. În
ultimele câteva lui, inima nu m-a deranjat deloc iar tensiunea este normală.
Mă contrazic continuu, în tăcere, cu cei care-mi spun să încerc să îmi domin
acest atac al memoriei. În realitate mă cert cu mine însămi. Ei spun că, cu cât mă voi
gândi mai mult, cu atât voi fi mai obsedată de el. Acest sfat înţelept, proclamat de
neînţelepţi, poate fi parţial adevărat, dar niciodată în întregime.
O întâmplare care nu m-a tulburat timp de patruzeci şi doi de ani, amintirea
care s-a retras ca o umbră spre anii tinereţii şi nu m-a ţinut deloc în strânsoarea ei...
cum mă poate ea răscoli acum în asemenea măsură? De exemplu, la Paris, oare n-aş fi
putut să-l urmez pe acel Popescu? Cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla atunci? Încă din
vremea aceea, mă consideram o femeie în vârstă. Aşa cum sunt sortite să gândească
femeile indiene. Dar ce vârstă aveam în realitate? Numai patruzeci şi doi. Acum,
având şaizeci, ştiu că nu eram deloc bătrână. De ce nu m-am simţit atât de puternică
atunci şi nu acum, când sunt cu un picior în groapă? În groapă? Am rostit doar aceste
cuvinte, dar nu mă simt defel aşa. Nu-mi simt vârsta. M-am eliberat de carapacea ei şi
flacăra unui suflet fără bătrâneţe mă luminează. Poate cineva să se dorească într-o
asemenea stare? Sau să se smulgă ei? Sunt astfel de lucruri la îndemâna noastră?
După-amiaza aceea, când tata mi-a făcut cunoştinţă cu Euclid, oare el a făurit-o?
Şi oare eu l-am chemat pe Sergui Sebastian la 1 septembrie 1972? Nu e o
conspiraţie a timpului imemorial? Aceste întâmplări sunt legate de primul început,
când pământul era o nebuloasă de gaz, aşa cum spune poemul "De Profundis": Când
tot ce trebuia să fie era în tot ce-a fost!
Cineva mă consolează:
- Nu ai nimic de pierdut, dacă retrăieşti la bătrâneţe amintirile tinereţii. Dar unde ai de
gând să pleci şi de ce? Altul o spune:
- O să-ţi facă bine. Ai să te simţi eliberată de îndată ce ai să-l vezi bătrân, o să ţi se
facă ruşine şi-ai să te întrebi singură: pe cine am vrut eu să văd?
La suprafaţă, mintea mea îi aproba, dar, în adâncul ei, spunea: asta nu se va
întâmpla niciodată. Omul pe care doreşti să-l vezi nu are vârstă, aşa cum nu ai nici tu.
Vârsta e numai un acoperământ, poţi să îl înlături. Unii o pot face prin stăruinţă, alţii
îşi primesc sufletul ca pe un dar, ca pe un hatâr, ca pe o favoare a sorţii. Din partea
cui? Nu ştiu. Nu ştiu dacă Dumnezeu există, dar acum am cunoscut natura fiinţei
noastre interioare. Toate îndoielile mele au dispărut ca un miraj mişcător. Această
experienţă nu poate fi transmisă altora, aşa cum nu le poţi arăta lumina orbilor. E o
experienţă de dincolo de argumente şi de intelect, care nu poate fi învăţată din cărţi şi
din scriptură. Acum ştiu că dragostea nesfârşită şi indestructibilă nu va fi niciodată
zdrobită de grijile lumeşti, ci va pluti din clipă în clipă, ducându-mă departe de starea
profană, întocmai ca râul care-şi înteţeşte viteza în apropierea vărsării în mare.
Trebuie să plec în ţara asta îndepărtată. E mult mai uşor de spus decât de făcut,
sunt multe probleme. Nu vreau să-i destăinuiesc nimic dinainte, pentru că există toate
şansele ca el să fugă de o întâlnire. Simt că nu vrea ori poate nu e în stare să mă vadă.
De ce? Suferă oare de sentimentul vinovăţiei pentru că a scris romanul acela
incredibil despre mine? Nu cred. Nu cred că a înţeles cât de mult m-a rănit. Aşa cum
nici Sergui nu a înţeles.
Foarte încet, pregătirile pentru călătoria mea înaintează. O plecare în străinătate
e complicată, dichisurile birocratice sunt fără capăt. În timpul zilei, mă agit cumplit
să aranjez lucrurile, dar noaptea e altfel. Nu mai sunt aşa de tânără. Dacă am să mă
îmbolnăvesc într-o ţară străină, cine o să mă îngrijească?
Soţul lui Parvati spune şi el:
- Cum poţi s-o laşi pe Amrita să plece în starea asta a sănătăţii? Şi omul acela ciudat,
cine ştie cum ar putea-o jigni.
Ei îşi fac griji. Numai bărbatul meu nu-şi face. În mod obişnuit, el este foarte
preocupat de sănătatea mea, dar acum mă linişteşte:
- N-o să ai nici o încurcătură. Nimeni nu te va jigni. N-ai să te îmbolnăveşti deloc.
Totul va fi perfect aranjat. Ai să te întorci sănătoasă acasă.
Sunt uimită de el. Dacă am ezitări, el mă încurajează. Mă surprinde cu
seninătatea şi optimismul lui.
- Vei merge cu siguranţă şi îţi vei trăi povestea cu zâne.
Nu ştiu dacă pot obţine o invitaţie. Sper să-i influenţez pe cei cu care lucrez.
Dar am şanse numai dacă urmează să aibă loc vreo conferinţă. Şi încă mai rămân
multe piedici de trecut.
Cum stăteam aşa, meditativă, un domn a venit să mă vadă. El se ocupă cu nişte
vaste scheme în vederea creării unui institut al educaţiei. Brusc, îmi declară:
- Sunt foarte optimist cu privire la viitorul lucrării mele, pentru că astrologul meu
spune că voi reuşi.
Sunt surprinsă. Am mai văzut eu din ăştia, dar toţi sunt nişte şarlatani. Astfel
încât îi spun:
- Şi credeţi în asemenea escroci?
- Sunt şi mulţi pungaşi, dar acesta e foarte serios.
- Vreţi să mă duceţi şi pe mine la el? îl întreb. Sunt îngrozită de atâta degradare. Mi-
am pierdut încrederea în mine însămi şi sper într-un miracol!
Am fost la astrolog. Bătrânul stătea cocoţat într-un pat. Nu mi-am dezvăluit
identitatea, într-atât îmi era de ruşine de slăbiciunea mea. Astrologul privea gânditor
semnele zodiacului. Eu zâmbeam. Ştiam că am să-l păcălesc. Cum poate cineva să
ştie ce se petrece în mintea mea?
Vârsta mea este armura mea. Privindu-mă pe deasupra ochelarilor, astrologul
mă întrebă:
- Ce vreţi să ştiţi?
- Spuneţi-mi ceva despre viitorul meu. N-am nevoie să vorbim despre trecut. N-am
nici prea mult viitor.
- Nu, nu, veţi trăi ani mulţi. Şi foarte curând, după unsprezece aprilie viitor, veţi
traversa mările. Să fiţi atentă la dată.
- Cum aş putea să plec? Nu am bani.
- Veţi primi o invitaţie. O să vină şi banii. Trebuie să încercaţi. Sunt uluită. Nu ştie
nimic despre mine, cum de poate ghici atâtea?
- Spuneţi-mi, Astrologule, ce va decurge bun de aici? Ce mi se va întâmpla mai
departe?
- Acolo vă veţi întâlni cu un bărbat pe care aţi vrut să-l întâlniţi toată viaţa.
Încerc să-mi păstrez calmul şi întreb cu gravitate:
- Cine este acest bărbat? Oftez.
- Ce fel de întâlnire va fi? întreb eu aparent nepăsătoare iar el foloseşte un cuvânt
englezesc:
- Romantică.
Râd.
- Dragă Astrologule, cui îi vorbeşti? Uită-te la părul meu. Este ca zăpada.
- Eu nu mă uit nici la părul, nici la dinţii şi nici la unghiile nimănui. Eu mă uit numai
la stelele sub care e născut, spune el iritat de râsul meu insolent.
Nu mai e nici o îndoială: totul e conspiraţia timpului etern; după patruzeci şi
doi de ani, Amrita îl va întâlni pe Mircea Euclid. Am eu vreo putere să pătrund acest
mister? Cum aş putea eu, mica şi neînsemnata eu, să înţeleg toate acestea?
- Astrologule, ai prezis lucruri uluitoare, spun zâmbind. Dacă ceva din toate astea se
va împlini, voi fi blamată?
- Nu, cu siguranţă că nu. De ce ai fi blamată?
- De ce nu? Bine e ca la vârsta mea să am întâlniri romantice?
- De ce nu, de ce? mormăie bătrânul mânios. Cum ar putea fi vorba de o defăimare,
dacă stelele îţi sunt favorabile?
Invitaţia mea a sosit. Cu banii s-a aranjat. Unul câte unul, complicatele noduri
au fost dezlegate. Uimitor. Cine mă împinge spre viitorul necunoscut, ca şi cum m-ar
duce de mână? Cum e cu putinţă ca, trăită într-o casă bengali din clasa de mijloc;
viaţa mea să intre într-o asemenea colorată şi unică experienţă? Prietenii îmi cer să
scriu totul, să închei povestea fantastică şi neterminată a lui Mircea, mai ales că sunt
pe cale să săvârşesc în viaţă povestea începută în 1930. De ce nu aş face-o şi în
literatură? Acum este ceasul "ultimei părţi a vieţii, pentru care a fost făcut începutul".
Nu e ciudat că în ultimele câteva luni am aflat atâtea despre cel asupra căruia
timpul a aşternut uitarea pentru patruzeci şi doi de ani? Am aflat că e căsătorit, dar nu
are copii. S-a îngropat singur în cărţi şi iese rar din bibliotecă. M-am mohorât aflând asta. Am auzit că nevastă-sa îl păzeşte cu străşnicie şi îi deschide toate scrisorile. Unii
spun că probabil de aceea nu a primit scrisorile mele. Dar eu nu sunt de acord. În
scrisorile mele nu se găsea nimic care să fie privit cu suspiciune ori să-i trezească ei
gelozia. Eu nu sunt decât o umbră a trecutului. Nu am mai avut veşti despre el din
acea fatală după-amiază de întâi septembrie. De aceea m-am îndoit de sinceritatea lui
iar dragostea mi-a fost sufocată de un otrăvitor nor de suspiciuni. Şi acum, după
atâtea zeci de ani, am auzit că el ar fi spus cuiva: "I-am trimis o fotografie de-a mea,
de la Svargadvar, prin Khoka. Pe vremea aceea purtam barbă şi ea i-a spus lui Khoka
să mă roage s-o mai dichisesc puţin sau să mi-o rad". Am rămas uluită la auzul
acestui amănunt. Când incidentele din 1930 mi se deapănă pe dinaintea ochilor, ca
imaginile dintr-un film, le pot vedea pe toate. Văd unde stătea tata în clipa când mi-a
spus: "Ha, ha, şi-a lăsat barbă!" Dar nu mi-l amintesc deloc pe Khoka arătându-mi
fotografia, nu pot vedea scena. Şi cum aş fi putut avea cruzimea să-i zic: "Cere-i să se
radă!"? Aş fi încercat mai degrabă să-l conving pe Khoka să mă ducă la el. Dar nu-mi
amintesc nimic de felul acesta. Mă scrutez adânc. Cu fotografia, el ar fi trebuit să-mi
trimită şi o scrisoare. Dar n-a existat o asemenea scrisoare. Acum ştiu că uneori
Khoka se ducea să-i ceară bani cu împrumut. Khoka i-a povestit câte persecuţii
cumplite am avut de îndurat, cum m-a biciuit mama şi altele la fel, anume ca să-l facă
să sufere.
Astfel încât m-am decis să mă duc la Khoka. Nu era nici o ruşine, acum, să
vorbesc despre ceva atât de depărtat în trecut. Într-o seară m-am dus acasă la Khoka.
Este şi acum la fel de sărac, dar nu-i de mirare, are doisprezece copii! Acum au
crescut cu toţii, e o sărăcie ereditară, care-i urmăreşte de trei generaţii. Am găsit casa
cufundată complet în întuneric. Ei locuiesc într-un cartier bun din Calcutta. Toate
casele din jur erau strălucitoare şi luminoase, numai a lor avea aerul unei case cu
stafii. Am bătut la uşă. După puţin timp, Khoka şi-a făcut apariţia. Îl vedeam după
mulţi ani. Faţa lui, dintotdeauna urâtă, se urâţise şi mai mult o dată cu înaintarea în
vârstă. Era numai riduri. El întrebă:
- Cine sunteţi?
Apoi m-a studiat timp de câteva clipe prin întuneric.
- Oh, este Ru. De mult nu te-am mai văzut. Ce te-a adus la uşa unui om sărac?
- De ce nu e lumină?
- Uşor de explicat. N-am putut achita nota de plată. Aşa că mi-au tăiat curentul. Nu
vrei să intri? Lasă-mă să ţi-o iau înainte şi să aprind o lumânare.
Khoka a revenit cu o lumânare şi, ridicând-o, mi-a privit faţa:
- Mai eşti încă destul de frumoasă, Ru. În ziua de azi fetele nu mai au nici o graţie.
- Oare? E plăcut să auzi asta. Spune-mi, Khoka, unde se află scrisorile pe care ţi le-a
scris ţie Mircea? Dă-mi-le!
Şiretlicul mi-a reuşit.
- Scrisorile lui Mircea! Ţi-ai amintit de el după toţi anii ăştia! - Îmi scriu
autobiografia. Nu trebuie să scriu puţin şi despre el?
- Ba da, dacă ai curajul. Dacă vrei să pozezi ca femeie de mare virtute, mai bine să nu
scrii.
- M-am hotărât să scriu totul despre el.
Bun, bun, mă bucur să aud asta. Toată lumea spune că eşti o persoană plină de curaj.
Nu poate fi greu pentru tine... Ce frumoase au fost zilele acelea, Ru... Cât de dulce şi
ce băiat bun era Mircea. Khoka începu să-şi rumege amintirile...
- Să-l dai pe loc afară... Unchiul nu avea simţul dreptăţii. Cum să-l crezi pe un copil
nerod?
Khoka divaga.
- Te rog să-mi dai scrisorile, i-am spus eu. Nu mai ţin minte nimic. Poate că scrisorile
acelea or să mă ajute să-mi amintesc. Ia spune, câte scrisori ţi-a scris?
Calculasem câte scrisori ar fi putut să-i scrie în zece luni. Poate că două pe lună...
- O, câteva, dar le-am distrus pe toate. - De ce?
- Am vrut să fiu discret.
- Khoka, dă-mi fotografia lui, cea în care e cu barbă. Pe asta nu aveai de ce s-o
distrugi.
- Pe asta ţi-am dat-o ţie.
- Niciodată. Nici măcar n-am văzut-o. Dacă aş fi văzut-o, nu aş fi uitat. Khoka, te rog,
dă-mi fotografia. Şi, cu siguranţă, mai există şi câteva scrisori. Dă-mi-le, te rog.
Vorbeam stăruitor.
- Eşti nostimă. Crezi că am ţinut scrisorile astea prin buzunare timp de patruzeci de
ani? Lasă-mă să le caut. Vino peste o săptămână.
Peste câteva zile, a trimis după mine. Fuseseră găsite câteva scrisori. Khoka
venea alene pe scări în jos. Era îmbrăcat într-un lungi şi trupul lui păros era dezgolit.
Ţinea scrisorile ascunse la spate. Vederea lor, lipite de trupul său obez, ud de
transpiraţie, m-a făcut să tremur. Am întins mâinile:
- Dă-mi-le!
El mi-a întins trei scrisori şi mi-a zis:
- Am căutat o groază până le-am descoperit pe astea, poate că sunt mai multe. Am să
mai caut.
M-am pus de îndată pe citit. Khoka a continuat:
- Citeşte-le acasă, Ru. Hai mai bine să vorbim despre timpurile de demult. Ştii, ţi-am
văzut umbra prin uşa de sticlă de pe partea cealaltă a peretelui despărţitor. I-am spus
lui Mircea: Vino să stai pe scaunul ăsta şi fii cu ochii pe uşă. Acolo am stat eu când
voi doi eraţi împreună adineaori. Vezi, când i-am spus-o, ţi-am văzut din nou umbra,
bietul băiat a tresărit.
Neluând seama la pălăvrăgeala lui, am început să citesc scrisorile. Ele
dezvăluiau frământările unei minţi europene, deschise la atingerea baghetei magice a
Indiei antice, şi arzând în flăcările iubirii. Prima scrisoare era datată 10 noiembrie.
Cum el plecase din casă la 18 septembrie, se putea presupune că mai fuseseră şi
altele. Scrisoarea spunea într-o engleză nesigură:
Svarga Ashram
Risikesh, 10Nov.1930.
Dragul meu Coca,
M-am întors aici ieri noapte, după mai multe zile de singurătate, petrecute în
pădurea Brahmapuri, şi am găsit scrisoarea ta. Neînţelegere, între tine şi mine! Nici vorbă. Au existat numai câteva detalii necunoscute de tine, şi din acest motiv ţi le-am
explicat. Lasă să-mi zică lumea Srichaitanya, această ieftină zeflemea nu mă tulbură.
Sunt bucuros că cei doi prieteni ai mei (tu şi A.) nu îi cred.
Când îmi analizezi vairagya, nu mă judeca aşa cum o fac europenii, poartă-te
ca un indian. Vei înţelege mai bine decât mine de ce Iisus a avut de trecut prin
douăzeci de ani de grele încercări, în pustiu, mai înainte de a-şi rosti mesajul. Ia
aminte,
Iisus nu a predicat decât optsprezece luni şi a schimbat lumea iar eu cunosc
multe creiere strălucite din zilele noastre, care au predicat toată viaţa fără să-şi poată
schimba nici măcar propriul suflet. Nu mă grăbesc deloc să revin în lume. Lumea a
venit ea la Sri Ramakrishna după izbânda lui, în timp ce Swami Vivekananda a
călătorit prin toată lumea fără să poată converti pe nimeni. Prea multe palavre, prea
multe palavre. Sadhana nu înseamnă să te apuci de treabă citind, scriind cărţi, dându-
ţi palme şi învăţând neghiobiile fără de număr ale timpului nostru. La urma urmei,
pentru mine, sadhana înseamnă ceva mai altfel şi ceva mai mult.
Tatăl, mama şi sora mea mă aşteaptă acasă, astfel încât nu am mai primit de
mult veşti de la ei.
Manuscrisul cărţii mele "Lumina ce se stinge" a fost primit de prietenul meu în
"aceeaşi" anume zi, adică optsprezece septembrie. Nu e ciudat?... Societatea femeilor
literate, "Femina ", a ales ultimul meu roman pentru a-l premia pe 1930... Şi toate
astea Şi celelalte şi câte încă sunt fleacuri, lucruri fără sens şi minciuni...
Fii bun şi arată-i această scrisoare lui A.
Cu prietenie, al tău Mircea
Citind această scrisoare, am înţeles în ce măsură îi crescuse resentimentul faţă
de tatăl meu. Nu-i mai păsa de lecturile lui şi nici de învăţarea filosofiei. Dar era
evident că-l considerase atât de sus, încât îl comparase cu cei mai străluciţi oameni
din lume şi fusese dezamăgit. Aceasta a fost tragedia întregii vieţi a tatălui meu, toţi
cei care i-au fost dragi au vrut să-l vadă mai mare decât era cu adevărat. Iată
următoarele două scrisori:
Svarga Ashram,
25 noiembrie 1930
Dragul meu Coca,
Aşteptam scrisoarea ta şi am citit-o în grabă. De ce nu am scris acasă despre
ghinionul meu? I-am pomenit ceva surorii mele. Ei toţi ştiu puţine lucruri despre
mine şi despre gândurile mele, cât lasă să se înţeleagă scrisorile mele. Ei ştiu că
intenţionam să mă căsătoresc cu o fată hindusă şi că mă pregăteam să mai rămân în
India cinci ani. E numai greşeala mea că le-am spus atâtea. În ceea ce priveşte
sufletul meu, sunt întotdeauna şi faţă de toţi taciturn... Totuşi le voi spune totul, totul,
dar nu acum. Acum aştept să apară şi pentru mine zorii. Crezi că mai am mult de
aşteptat până vor veni?
Vezi, fleacurile legate de faima mea literară nu mă pot ajuta cu nimic în
suferinţa de acum şi de aceea mă sinchisesc prea puţin de literatură şi de distracţii.
Citesc acum fără încetare, zi şi noapte. Upanişadele şi părţi întregi din Veda. Am fost
la Gurukul Hardwar, faimosul colegiu al lui Arya Samaj, şi am fost invitat să ţin
prelegeri de religie comparată. În principiu am acceptat, pentru că în Gurukul am să
am ocazia să vorbesc în sanscrită. Acolo, băieţii duc o viaţă în cel mai măreţ spirit al
arianilor antici, într-o minunată puritate, sub copaci, în aer liber. Este singura viaţă pe
care aş putea-o duce acum.
Mă întrebi de ce nu mă duc pentru scurt timp acasă? Pentru că ei nu-mi vor mai
îngădui să mă întorc aici. Ei vor citi în ochii mei cât de mult m-a învăţat India. Se vor
speria şi vor încerca să mă oprească în Europa. Europa este pentru mine continentul
Viselor. Acolo am fost eu liber şi tânăr, acolo am fost nepăsător faţă de viaţă şi fericit
în ignoranţa mea. Toate astea sunt acum pentru mine un vis, ţărmurile Siciliei şi
ruinele Romei şi cerul albastru închis al Florenţei şi singurătatea Elveţiei nu le voi
mai vedea niciodată. Eu am de luptat aici, în India, cu India. India m-a făcut sclav,
India îmi va reda libertatea... Nu fac pe nebunul, nici faţă de mine însumi, nici faţă de
ţara mea. Aşa încât ce rost ar avea să mă întorc acolo şi să spun la minciuni despre
minunatele mele studii de Yoga, când adevărul este... agonia.
Îţi cer mai multă înţelegere şi simpatie, tu nici nu-ţi închipui ce dezastru m-a
lovit, ce dezastru absolut. Deocamdată mai rămân aici. Muncesc ca un nebun în
domeniul filosofiei sanscrite şi indiene. Acum am o lampă. Lucrez mult noaptea. E
un loc friguros şi pustiu. Acum, sunt şi eu un hindu.
Te rog, arată-i lui A. această fotografie şi scrisoarea mea. Ea ştie că mi s-a
interzis să-i scriu şi că sufăr mult din acest motiv. Ce mai fac Sabi şi copiii?
Cu drag, Mircea
Svarga Ashram 5 dec. 1930
Dragul meu Coca,
Am citit scrisoarea ta. De ce să te iert? Ai făcut exact ce trebuia vorbindu-i
prietenului tău despre dificultăţile financiare care te hărţuiesc. Este vina mea că sunt
incapabil să te ajut. Aşa încât nu te necăji şi fii din nou Coca cel dintotdeauna! Lucrez
ca un nebun. Am tradus Katha Upanishad în limba noastră şi mi-am completat lungul
articol despre filosofia Upanişadelor... Pot spune despre Upanişade: "Au fost
mângâierea vieţii mele şi vor fi mângâierea morţii mele"
Cât sunt de obosit şi sătul de lucru, scriu literatură... scrisul este singura mea
odihnă de după-amiază...
Aş vrea să te întreb ceva: i-ai arătat fotografia mea lui A. ? Ce proiecte are? Îmi
scrii în fiecare scrisoare că ea "trece încă printr-o criză ", dar acest cuvânt este la
urma urmei numai un cuvânt. Înţelege că sunt dornic să ştiu totul despre ea. Ştiu că ea
face şi va face întotdeauna exact ce se cuvine, dar mi-ar plăcea să aflu mai multe
despre ea. De ce nu-i arăţi scrisorile mele atunci când e singură? Ai putea să-mi dai, indirect, detalii despre adevărata ei stare sufletească. Nu e nevoie să spui că "ea nu
poate uita trecutul ", pentru că "trecutul" este numai un cuvânt. Înţelegi ce vreau să
spun?... Experienţa nebunească (tu poţi să-i spui iubire) care m-a torturat în ultimele
trei luni începe acum să-şi arate aspectele ei pozitive, concrete şi veşnice. Ea mi-a
schimbat viaţa, făcându-mi-o de o mie de ori mai bună. Deşteptarea este măreaţă ca
un răsărit de soare. Am văzut Realul, dar am văzut şi toată mizeria lumii intelectuale
şi sociale. Toate sunt numai murdărie şi laşitate. Iar eu simt o inexprimabilă şi
volatilă bucurie ştiindu-mă pe mine însumi pur şi puternic printre aceşti viermi care-
şi fălesc fetida lor fericire în numele legii, al normelor sociale etc. Cu cât descopăr
mai multă minciună, cu atât mă consolez mai mult că nu sunt destinat să mă bucur de
o asemenea viaţă. Nu mă voi bucura de nimic. Voi renunţa la totul. Arată-i scrisoarea
asta lui A., te rog, te rog.
Prietenul tău, Mircea
Pe când citeam scrisorile, m-am gândit că Mircea risipise mărgăritare
dinaintea unui porc. Fusese constrâns să făgăduiască părinţilor mei că nu va lua
legătura cu mine, astfel încât îi scrisese lui Khoka. El fusese sigur că acesta o să-mi
arate scrisorile şi că, astfel, eu am să fac ceea ce trebuie la timpul potrivit. El avea
totală încredere în mine, iar eu ce am făcut? Toată viaţa îmi imaginasem că m-a
înşelat. În realitate, aş fi putut face multe. Eram în ţara mea. Aveam mulţi prieteni şi
câţiva dintre ei erau oameni iluştri. Nu aş fi găsit pe cineva care să mă sprijine? De ce
nu am cerut ajutorul? Numai pentru că aveam ideea preconcepută că în asemenea
probleme bărbatul trebuie să ia iniţiativa şi nu femeia. Ar fi fost o neruşinare ca
femeia să acţioneze. Era şi acesta un soi de prejudecată şi vanitate. Fusesem o fată
nebună, îngâmfată şi fără cuvânt. Ar fi trebuit să-mi dau seama că, în calitate de
străin, avea o poziţie vulnerabilă. Desigur, nici vorbă să aflu la vremea aceea că tata
trimisese poliţia să-l avertizeze. Tata îi spusese că, dacă încearcă să ia legătura cu
mine, va fi imediat trimis înapoi în ţara lui. Tata îi scrisese: "Mi-ai întinat casa. Ai
fost ca un şarpe ascuns în iarbă, când şarpele îşi arată capul, trebuie să-l izbeşti
puternic - astfel încât am izbit".
Fireşte că el nu avea alternativă, totuşi eu îi făcusem reproşuri toată viaţa. Pe
de altă parte, Khoka îi spusese numai minciuni. Îl minţise că mi-a arătat scrisorile,
până acolo încât, atunci când fusese vorba de fotografie, inventase că eu l-am sfătuit
să-şi radă barba. Este cu neputinţă, deci, ca el să nu mă considere la rândul lui o
decepţie. Poate că s-a gândit că eu am evitat dinadins să fac "lucrul potrivit la timpul
potrivit", pentru că nu aveam încredere în mine.
Scrisorile astea fuseseră păstrate la două mile de casa mea în toţi aceşti
patruzeci de ani şi eu le descopeream acum, după patru decenii! Aceasta e karma,
acesta e destinul!
Khoka pălăvrăgea înainte...
- De ce să nu le citeşti mai târziu? Hai să vorbim despre copilăria noastră, Ru...
- Porcule, am spus eu. Tremuram de mânie.
El a încremenit de uimire, auzindu-mă vorbind atât de vulgar pe mine, o
persoană atât de sofisticată.
- Ce-ai spus, Ru?
- Nimic. Am spus numai numele unui animal.
- Şi ce-ai vrut cu asta?
- Exact ce am spus. Dar, Khoka, spune-mi, de ce nu mi-ai arătat aceste scrisori?
- Ba ţi le-am arătat!
- Mincinosule! Spune-mi de ce i-ai înşelat încrederea.
- Ce-ai fi putut tu să faci, chiar de ţi le-aş fi arătat? Aveai tu puterea să faci ceva?
L-am privit atentă. Transpiraţia se prelingea pe figura lui brutală. În lumina
pâlpâitoare a lumânării, îmi apărea ca un soi de animal primitiv într-o peşteră. De ce
se purtase omul acesta cu atâta prefăcătorie? Nu există răspunsuri la asemenea
întrebări. Şi la ce mi-ar folosi, dacă ar exista? Mă port inutil de dur. Bietul băiat n-a
priceput mare lucru din toate astea.
- Oricum, Khoka, eu am plecat. Îţi mulţumesc că ai păstrat scrisorile atâta vreme.
Mi-am deschis geanta şi eram gata să le îndes înăuntru, hârtii îngălbenite de vreme.
Khoka a spus:
- Ştii şi tu, Ru, cât au crescut preţurile în aceste zile. De mult timp n-am mai avut o
slujbă, dacă mi-ai da câteva rupii, aş putea să cumpăr raţia pe săptămâna asta.
Am luat câteva rupii din geantă şi, aruncându-le spre el, am făcut câţiva paşi
spre ieşire. Simţeam un fel de greaţă. Khoka m-a întrebat din urmă:
- Ştii unde se află acum?
- Da.
- Unde? Spune-mi.
- Acolo unde a fost întotdeauna.
Khoka părea surprins.
- Ce fel de adresă e asta?
- Este singura adresă pe care o ştiu, Khoka.
E uimitor că anul 1930 a pus la cale împiedicarea unirii noastre, iar 1972 ne-a
îngăduit să ne întâlnim. Încrederea mea creşte. S-ar putea să fiu în stare să ajung la
destinaţie.
Nu sunt în schimb în stare să înţeleg cum, cineva care a scris asemenea scrisori
în 1930 a putut să scrie cartea aceea în 1933. Nu dau de capăt acestor gânduri. Acum
mă tem şi ca nu cumva tandra şi frumoasa minte ce se vădeşte în fiecare rând de
scrisoare să nu mai fie în viaţă. Sau să se fi ofilit de prea multă pedanterie. Cu cât aud
mai mult despre faimoasa lui erudiţie, cu atât devin mai temătoare. Eu ştiu că, sub
povara învăţăturii, sufletul se înăspreşte. Tatăl meu spunea: "Mulţi dintre noi se lasă
încovoiaţi sub apăsarea ştiinţei ce au dobândit şi abia se mai mişcă, striviţi ca
animalele de corvoadă sub încărcătura din spinare. Numai cu Rabindranth era altfel.
Lui totul îi intra în sânge şi ceea ce pentru alţii era greu şi chinuitor, la el se
transforma în aripi şi-l ridica în slava cerului cu tot avântul".
Cum timpul plecării se apropia şi toate obstacolele se dădeau în lături, eram tot
mai năucită gândindu-mă dincotro bătea acest vârtej de vânt şi încotro avea să mă
poarte, spre ce culme avea să-mi ducă viaţa.
Bărbatul meu era mereu lângă mine, liniştindu-mă:
Fii sigură că o să iasă ceva bun din asta. Sunt sigur că toate au un scop. Suferinţa
este întotdeauna roditoare. Amândoi vom avea de profitat de aici.
- Dar cum ai putea avea tu de câştigat? am întrebat - Ai să vezi, mă liniştea el.
Eu ştiu că el are darul anticipării. Cu toţii ştim că e plin de ardoare, cum noi n-
am fost niciodată. Îl şi respectăm mai mult. El ştie să descopere ceea ce merită
osteneala. Şi trece, cu succes, prin încercarea răbdării, a iubirii şi a generozităţii.
El întâmpină toate greutăţile vieţii parcă fără efort. Uneori mă întreb dacă
judecătorul mut Sadhu din Hrishikesh a putut vreodată atinge înălţimea pe care soţul
meu a atins-o trăind în lumea asta a noastră, obişnuită şi terestră.
Sunt foarte ocupată cu scrierea conferinţelor mele şi cu numeroase alte detalii.
Totuşi mă mişc ca într-un vis, mintea mi-e liberă şi mă împovărează o emoţie fără
nume. Mi-am luat tocul ca să scriu despre acest bizar şi neobişnuit fenomen şi nu
despre ceea ce s-a întâmplat în 1930.
Povestea a doi tineri. Neaşteptatul şi abruptul sfârşit al unei iubiri abia începute
este o împrejurare banală. Asemenea episoade au loc mereu. S-au întâmplat în trecut
şi se vor petrece şi în viitor. Mulţi scriitori au povestit despre sfârşitul trist al primei
iubiri, cu pene mult mai inspirate decât a mea. Eu scriu însă cu patruzeci şi doi de ani
mai târziu, pentru a înregistra episodul petrecut, şi aceasta e cu adevărat uluitor şi,
probabil, fără precedent. Şi tocmai de aceea reuşesc cu atâta dificultate să exprim
lucrurile - nu există limbaj pentru redarea stării minţii mele în această împrejurare.
Cuvintele par a fi devenit umbre fără viaţă, nu au puterea de a prinde ideea.
Cu câteva luni mai înainte, ca să-mi aduc din nou aminte de Mircea, şi cu puţin
înainte de venirea lui Sergui, începusem să tânjesc după ceva misterios. Am mai scris
despre asta. Nu pot descrie acuitatea acestui simţământ. Îmi repetam fără încetare:
"Sunt fără odihnă, mi-e dor de lucruri îndepărtate, uit, uit mereu că nu am aripi".
Sentimentele care mă bântuiau nu ar fi putut fi exprimate decât prin muzică.
Aveam un coleg, un padre cu multe relaţii în străinătate. Când şi când îl întrebam:
- Nu aţi putea să mă ajutaţi să plec undeva, departe?
- Unde aţi vrea să plecaţi?
- Oriunde, dincolo de hotarele ţării ăsteia.
- Dar ce nu vă place aici?
Mă supăram. Omul ăsta nu vrea să mă ajute.
- Bine, o să facem noi ceva, dar spuneţi-mi unde aţi vrea să mergeţi?
- Oriunde. În Japonia, în America, în Anglia.
- Oriunde? mă privea el atent. Sunteţi o femeie ciudată.
Dorul meu de ducă fusese exact ca zorii înainte de răsăritul soarelui, ca şi cum
o putere necunoscută m-ar fi chemat într-un loc necunoscut, să mă eliberez de
cătuşele mele. Era ca mesajul primăverii, care vine nevăzut şi face să încolţească
sămânţa deschizând uşa închisorii pământului. Era sortit ca pereţii închisorii mele să
fie înlăturaţi. Mircea nu era decât o unealtă. Şi ce închisoare e asta? Este închisoarea
încrederii oarbe în această lume, lumea pe care am cunoscut-o prin intermediul celor
şase simţuri şi o consideram finală. Ştiu că această stare de spirit nu poate fi decât
vremelnică, nu va dura prea mult. Totuşi, pentru un scurt răstimp uşa închisorii s-a
deschis în faţa mea. Am putut vedea infinitul. M-am înălţat până la o altă dimensiune,
de unde am putut înţelege că ceea ce noi socotim trecut, nu e trecut. Timpul nu se duce nicăieri, el nu are nici început, nici sfârşit. Întocmai ca Arjuna, aveam şi eu
binecuvântarea unui Spirit Universal. Dar ce câştigasem prin asta? Dezorientată, mă
rugam stăruitor: "Doamne, spune-mi, cum să mă port?" Oare nu ştiu şi singură
răspunsul? Nu de pierdere sau de câştig e vorba, există anumite evenimente care nu
au un rost imediat în viaţa de fiecare zi, dar asemenea lucruri ireale, superflue şi
lipsite de scop sunt cele care alcătuiesc lumea oamenilor, cea atât de deosebită de cea
a animalelor. La capătul acestor opt luni, realizam că nu eram numai un biped, eram o
fiinţă umană, cu o sămânţă de nemurire în mine şi cu dreptul de a privi realitatea
dintr-o altă perspectivă.
Infinitul mă culesese din lumea de jos. Ţinându-mă între faldurile lui, dansa,
iar părul lui despletit îmi acoperea ochii, faţa şi întregul trup. Totul se amestecă, ce e
înainte şi ce e înapoi, estul şi vestul, aproapele şi departele sunt totuna. Închisoarea
mea s-a sfărâmat. M-am eliberat de ruşine, de teamă şi de corsetul relaţiilor sociale.
Numai iubirea, necucerită de timp, arde ca o stea polară în colţul întinderii
nemărginite. Ea mă conduce, ea mă va îndruma peste ocean.
Ajungând la aeroport, am vrut să-l salut pe soţul meu cu un pranam. Dragostea
lui plină de tandreţe, ca o briză răcoroasă, mi-a liniştit întotdeauna sufletul şi trupul.
Dar nu aveam cum să-i ating picioarele acolo, în lume. El s-ar fi simţit încurcat, aşa
încât i-am şoptit:
- Mi-ai dat întotdeauna atâta libertate.
El a zâmbit.
- De ce să-ţi fi îngrădit libertatea şi să ţi-o fi dat cu zgârcenie, din când în când?
Libertatea ta este dreptul tău prin naştere.
PE CÂND MAŞINA NOASTRĂ ÎNAINTA CU REPEZICIUNE pe autostradă
spre marele oraş, i-am spus lui John:
- Când ajungem la Woody Land, să mă anunţi!
Am adresa lui. Am făcut cu greu rost de adresa şi de numărul lui de telefon. Nu
ar fi fost nevoie să o fac. Dar fusese ca un ritual. Trebuia să am adevărata lui adresă.
Atâta vreme pribegisem pe cărări greşite.
Maşina înaintează. O ţară nouă, un oraş, feţe necunoscute în jurul meu. Dar eu
mă îndrept spre o destinaţie cunoscută dintotdeauna. Mintea mi-e risipită de parcă aş
fi în transă, de parcă persoana care stă ţinând adresa în mână este altcineva, nu eu,
străin de trupul care a trecut printr-o lungă viaţă. Este nespus de greu să ţii alături
aceste două identităţi. E o sarcină grea să-mi amintesc cine sunt. John îmi spune:
- Suntem în Woody Land.
Woody Land - o pădure sălbatică pe ambele părţi ale drumului, sau casele largi
ale unui oraş foarte populat? Nu ştiu. Văd case mari, cu grădini mici dinainte şi, din
când în când, o pădure plină de umbră. Care dintre aceste imagini este cea adevărată?
Nu ştiu. O imagine e în afară, cealaltă, în mintea mea. Scena interioară este mai
adevărată, pentru că mintea este cea care o vede. Mintea este vizionară. Lumea în
care trăiesc în prezent este o lume a minţii. În câte nopţi fără somn nu m-am gândit la drumul acesta, o cărare şerpuită pe sub umbra unor arbori, aşa încât, acum, imaginea
există, chiar dacă aici nu prea sunt copaci.
Maşina se opreşte. Molly mi-o prezintă pe Shirley şi spune:
- Fata asta o să te ducă oriunde vei voi să mergi.
- I-ai telefonat profesorului? întreb eu. Crezi că este acolo?
- Da, am telefonat. Dar secretara lui spunea că el n-are ore fixe.
Shirley e tânără de tot. E studentă a acestei Universităţi. Intrăm într-o cofetărie
să mâncăm ceva. Ea aduce tava, dar eu nici nu pot identifica felurile, furculiţa îmi
scapă tot timpul din mâini. Cred că Shirley e cam mirată. Ieşind în stradă, o întreb:
- Ştii unde se află colegiul de teologie?
- Exact la două colţuri de stradă de aici, zice ea, arătând înainte.
- Putem merge până acolo?
- Cum să nu? E numai la două blocuri distanţă.
Mergeam una lângă alta. Am încercat să discut cu indiferenţă. Ea m-a întrebat:
- Vă întâlniţi cu cineva?
- Da, am un prieten acolo.
- Ştie că veniţi?
- Nu.
- Când l-aţi întâlnit ultima oară?
- Acum patruzeci şi doi de ani.
- Cerule! Nu v-aţi mai întâlnit niciodată în toţi aceşti patruzeci şi doi de ani! Nici n-o
să vă recunoaşteţi unul pe altul.
- Eu cred că da. Patruzeci şi doi de ani nu înseamnă atât de mult. Cât de bătrân e
pământul? Cine ştie când s-a născut soarele? Brusc îmi spun că n-ar fi trebuit să
vorbesc cu glas tare. Fata ar putea să se simtă încurcată. Dar Shirley se lăsase
surprinsă de un alt aspect. Ea a spus:
- Mă întreb cum trebuie să te simţi întâlnindu-te cu un prieten după patruzeci de ani.
Nici nu-mi pot închipui.
- Cu timpul ai să poţi.
- Trebuie să fie dramatic.
- Ştim cu toţii că viaţa însăşi e o dramă.
Brusc, ca de nicăieri, ca la atingerea baghetei unui magician, o firmă a apărut
într-o margine de peluză. Poate o firmă să fie atât de plină de înţelesuri? Am văzut
Sfântul Graal? Plutesc spre intrarea din faţă de parcă aş păşi prin aer. Shirley
deschide larg uşa. Pe dreapta, pe un panou mare, şiruri de nume. Ea mă întreabă: - Pe
cine vreţi să vedeţi?
Respiraţia mi se tăiase, nu mai puteam vorbi, aşa că i-am arătat numele cu
degetul.
- Oh, pe el? E un mare om, o personalitate distinsă!
Shirley mă sprijină, mă susţine, mă ajută să urc treptele. De ce? Sunt eu
octogenară? Întreb:
- De ce e atât de vestit? - E un mare savant!
Un mare savant! Îmi vine să dau înapoi. Pe cine am venit eu să văd? Astfel
încât întreb:
Shirley, spune-mi, el este numai un învăţat sau şi un înţelept? Shirley a rămas
încurcată:
- De fapt, nu ştiu. Nu-l cunosc îndeaproape. Eu nu sunt decât o studentă.
Ne-am apropiat de lift. Era un lift privat, cei din afara colegiului trebuiau să
folosească scara, sunt numai trei etaje. Am auzit-o pe Shirley vorbindu-i cu asprime
liftierului:
- Deschide uşa. Ea a sosit aici abia ieri, străbătând mii de mile. N-o să fie în stare să
urce nici o treaptă.
Mă gândeam: de ce spunea ea toate astea? Oare nu cumva tremur? Shirley mă
sprijină în lift. Cine poate să-mi spună de ce, în ţară străină, fetiţa asta necunoscută
îmi poartă de grijă ca o mamă?
Liftul opreşte la etajul trei. Intrăm în bibliotecă. Parcă m-aş trezi dintr-un vis.
Deci asta e o bibliotecă. Un bun început, într-adevăr. Străbatem biblioteca şi ieşim
într-un coridor. Camere pe ambele părţi. Shirley mi-a spus:
- Profesorul se află aici.
Am intrat în cameră. În acelaşi moment, bătrânul a exclamat: "Ohh!" şi a ţopăit
în loc. Pe urmă s-a aşezat, s-a ridicat iar şi s-a întors cu spatele la mine. Ce-o fi asta,
mi-am spus, m-o fi recunoscut? Cum a putut? Nici nu s-a uitat la mine, e cu putinţă
să-mi fi recunoscut zgomotul paşilor? Imposibil. În orice caz, farsa asta nu mai putea
continua. Întorcându-mă la uşă, am descoperit-o pe Shirley încremenită, cu ochii larg
deschişi spre noi, ca într-o poză. Singurul martor al întâlnirii dintre doi oameni
bătrâni. I-am spus:
- Shirley, te rog, lasă-ne singuri. O să vin îndată.
Mintea mi s-a liniştit, nu mă mai simt tulburată. Tot ce-a fost dat să fie, s-a
împlinit.
- Azi e prima dumneavoastră zi aici. În oraşul ăsta atât de mare, vă puteţi rătăci, a zis
Shirley.
- Nu, n-am să mă rătăcesc.
Dacă am izbutit să ajung până aici, străbătând oceanul timpului, nu îmi voi mai
pierde niciodată drumul, îmi spun.
Găsesc cu greu drumul spre Mircea, pornind de la uşă. Peste tot pe podea sunt
cărţi şi trebuie să te hazardezi printre coloanele lor ca nişte munţi stâncoşi, înalţi până
în tavan. Am o senzaţie ciudată: tremur de frică, nu de frig. Am auzit că, strivite de
bolovani grei, animalele delicate s-au prefăcut în fosile. Oare şi lui i s-a întâmplat
ceva de felul ăsta? ÎI urmăresc din ochi... n-are fir de păr în creştet, numai la tâmple şi
la spate, câte un pic de păr alb. Este subţire ca întotdeauna şi agitat. Ia hârtii de pe~
birou şi le pune la loc.
- Mircea, de ce stai cu spatele la mine?
- Nu vreau să te văd pe tine. Aştept pe altcineva.
- Pe cine aştepţi tu, Mircea?
- Pe funcţionarul de la fisc.
- Funcţionarul de la fisc!?
- Da, da, da.
- Nu fi prost. Ştii tu cine sunt eu?
Fără să mai aştept răspunsul, mă aud repetând:
Nu m-ai recunoscut? Ştii cine sunt?
- Desigur, desigur, dă el din cap.
Da, e acelaşi Mircea, acelaşi, într-adevăr, bătrânelul acela de douăzeci şi trei de
ani este foarte vizibil în bătrânul acesta de şaizeci şi şase. El îmi spune: "Foloseşti
prea des cuvântul beeshan, teribil, la tine totul este teribil". Mulţi oameni mi-au spus
asta. Poate că eu am şi folosit vorba asta acum, dacă el dă din cap şi repetă: "Desigur,
desigur".
Ce taină, ce taină fără de sfârşit!
L-am putut recunoaşte atât de uşor, cu toată fiinţa mea. Acesta e el, acesta şi nu
altul. Dar eu? Eu cine sunt? Şi eu sunt tot eu. Mintea mea de la şaisprezece ani se
dovedeşte indestructibilă. Ai putea s-o redescoperi şi acum.
Am spus:
- Spune-mi, cine sunt.
- Eşti Amrita. Am ştiut din momentul în care ai pus piciorul în ţara asta.
- Cum aşa?
Nici un răspuns. Îmi repet întrebarea. - Spune-mi. De ce nu vorbeşti?
- Mi-a spus Ed.
- Dar Ed nu ştia data. Cum a putut să-ţi spună?
- Ei, am ştiut.
- Întoarce-te spre mine, Mircea, dragul meu. Am venit de departe ca să te văd. Nu
vrei să te uiţi la mine?
- Ascultă, Amrita, spune el sprijinindu-se de etajera cu cărţi, de parcă altfel s-ar
prăbuşi, lasă-mă să-ţi spun: eu am văzut toată povestea asta altfel. Nu spun că eu am
dreptate. Poate că şi tu ai dreptate. Ce tot spun eu poate, cu siguranţă că tu ai dreptate.
- De ce nu mi-ai răspuns la scrisori? Le-ai primit? - Da, erau foarte scurte, două sau
trei rânduri.
El îmi arătă cu degetele câte rânduri erau.
- De ce nu mi-ai răspuns? Puţin sau mult, aşa se cădea să te porţi?
- Cine se gândea la ce se cade? Şi, după o pauză: Îţi spun, experienţa asta a fost atât
de... atât de sacră, încât niciodată nu m-am gândit că aş putea s-o trăiesc din nou.
Astfel încât eu te-am scos din spaţiu şi din timp.
- Adevărul e că sperai să te uit în noua mea viaţă.
- Nu, nu, Amrita. Nici măcar pentru o clipă nu m-am gândit că ai putea să mă uiţi.
El scoase o carte din raft.
- Numai că n-am ştiut niciodată că ai vrea să mă vezi.
- De ce?
- Acolo există lucruri atât de frumoase: muntele Sumeru, Himalaia cea acoperită de
zăpezi. Oare poţi să ajungi până la ele? Ştiu că ne aparţin, dar poţi să le ai? Şi totuşi,
nu le uiţi. Ne rămân drept cel mai frumos vis al universului nostru propriu.
- Dar vezi, eu mi-am împlinit visul. Sunt aici.
- Asta pentru că tu eşti Amrita, indestructibila Amrita. Pot eu oare ceea ce poţi tu?
Cultura ta e cu multe mii de ani mai veche, mediile noastre nu sunt aceleaşi, tu eşti
fiica nemuritoarei Indii... - Aşa să fie? Mi s-a spus că şi tu eşti indian.
- O, da, spun asta tuturor. Mă consider indian.
- Nu mai suport flecărelile astea. Întoarce-te Mircea, vreau să te văd.
El stă nemişcat şi, brusc, pentru că între noi sunt aproape trei metri, ridic
glasul. Suntem destul de bătrâni, poate că nu aude. El pare confuz.
- Cum aş putea să te privesc? Oare Dante s-a gândit, măcar, s-o privească pe Beatrice
cu ochii cărnii?
Tremur toată. Mă înfurie zăpăceala lui. Omul ăsta trăieşte într-adevăr în lumea
ireală a fanteziei. De unde i-o fi scos pe Dante şi Beatrice?
- De ce spui că m-ai aşezat dincolo de spaţiu şi de timp? Am devenit eu stafie? În ce
lume de vis, în ce rai obscur trăieşti tu, Mircea? Eu aparţin lumii adevărate, eu sunt
Amrita din carne şi sânge, stând în mijlocul biroului tău, în picioare, ăsta e adevărul.
Va trebui să-l admiţi. Debarasează-te de mentalitatea asta evazionistă.
- Ce să fac, Amrita? Tu ai un soţ, iar eu am o soţie. Ce mai pot spune acum?
Sunt şocată peste măsură. Am amuţit. Ce tot spune omul ăsta?
- Mircea, ai citit atât de mult, dar n-ai dobândit înţelepciunea. Nu vorbeşti ca un
bărbat înţelept. Este dragostea un obiect material care poate fi smuls unuia şi
încredinţat altuia? E dragostea o proprietate sau o podoabă? O lumină, Mircea, o
lumină la fel cu cea a înţelepciunii sau a cunoaşterii, asta este lumina dragostei.
Lumina inteligenţei are o limită, ea nu acţionează decât într-o singură sferă, dar
lumina iubirii e mult mai strălucitoare, ea arată toate lucrurile în adevărata lor
înfăţişare. Îndată ce lumina asta s-a aprins, lumea întreagă se umple de iubire. Până şi
lucrurile dizgraţioase devin plăcute. Crede-mă, Mircea, soţul meu mi-a devenit cu
mult mai drag din clipa când mi-am adus aminte de tine. Niciodată nu l-am iubit atât
de mult înainte. Mă crezi?
A dat din cap în semn de aprobare. - Desigur, desigur. E adevărat.
- Ce e adevărat?
- Tot ce spui tu e adevărat, tu ai spus întotdeauna numai adevărul.
- Da. M-am consacrat adevărului şi numai adevărului. Şi astfel am ajuns în stare să
recunosc un adevăr suprem. Nu este o sarcină uşoară, trebuie să ignori privirile
încruntate ale societăţii care te înconjoară. În faţa familiei, a rudelor şi chiar a copiilor
mei, am căzut de pe înaltul piedestal al onoarei. Poate că unii mă socotesc senilă. Ce-
o să spună lumea dacă o să afle că am ajuns aici? Tu ştii cum e în ţara mea, or să mă
scuipe. E oare uşor să vin şi să te văd după patruzeci şi doi de ani?
- Nu, deloc. Eu n-aş fi fost în stare s-o fac. De câte ori nu am fost invitat în ţara
visurilor mele, India, şi nu m-am dus niciodată. Cum aş mai putea să merg acolo din
nou?
- De ce? Pentru că eu sunt acolo? El a aprobat din cap:
- Da.
- Iar eu am venit tocmai pentru că tu eşti aici. Ştii cine mi-a dat acest curaj?
- Asta mă întrebam şi eu. Cum de ai devenit atât de vitează?
- Mahatma Gandhi. Ai citit cartea lui, "Experimentul cu adevărul"? El şi-a dezvăluit
viaţa în faţa tuturor. Astfel încât mi-am spus: Tot vorbesc despre el la aniversări şi
comemorări, de ce naş face şi eu ca el? Altfel ce rost mai au toate vorbele despre el?
Ştii că eu ţin conferinţe.
- A devenit Gandhi atât de mare?
- O, da, a crescut şi mai mult. A devenit cu mult mai important decât era când l-ai
văzut în 1930. Şi-a dedicat viaţa umanităţii, nu a fost un şoarece de bibliotecă...
Vroiam chiar să te întreb, uită-te la portretul pe care mi l-ai făcut în cartea ta! Nu văd
nici o asemănare cu adevărata mea fire. Nu sunt eu.
- Fantezie, fantezie. Voiam să fac din tine o fiinţă plină de taină, o zeiţă Kali.
- E un nonsens. Nu mă compara pe mine cu ea. Eu nu sunt neagră cum e Kali...
Întotdeauna mi-ai minimalizat meritele.
- În regulă, în regulă. O zeiţă ca Durga, cea în stare să săvârşească imposibilul,
făptura enigmatică, ea cu o mână nimiceşte, iar cu cealaltă alină, o taină, taina care ai
fost tu.
- Mircea, ţi-o spun, fantezia e frumoasă iar adevărul e şi mai frumos. Dar adevărul pe
jumătate e teribil. Pentru mine, cartea ta e un coşmar. Eram o fetişcană care, uneori,
se juca de-a filosoful. Nu eram o enigmă. Misterul meu e creaţia ta. Adori fantasticul
şi irealul. Dar acum eu am venit cu adevărat, pentru a săvârşi o faptă cu neputinţă de
înfăptuit.
Stătea tot cu spatele spre mine. Mi-am întins spre el mâna dreaptă. Mintea mea
e lucidă şi fermă. Îl voi elibera din lumea lui de fantasme. Ne vom putea vedea unul
pe altul în această lume adevărată.
-Trezeşte-te, dragule, trezeşte-te!
Mircea nu se întoarce, îşi ţine capul în jos, e hotărât să nu se întoarcă.
- Ce vrei de la mine?
- Pacea. Vreau să-mi redai pacea.
- Ha, ha, îşi dă el capul pe spate, cum aş putea eu să-ţi redau pacea, când eu nu am
pace în mine?
Începe să râdă. Mi-e frică. Spaima îmi strânge inima. Şi-o fi pierdut minţile?
De ce nu poate simţi adevărul, frumuseţea şi binele? Îl întreb deodată:
- Cântai minunat la pian. Mai cânţi şi acum? - Nu. M-am lăsat de foarte multă vreme.
- De ce?
- La ce bun? Pierdere de timp.
Mă gândesc: cum ar mai putea să cânte? Degetele i s-au întărit ca nişte coperţi de
carte, i s-au uscat în ele vasele de sânge... Nu, melodia aceea nu mai poate fi adusă la
viaţă, nu va mai scânteia ca o rafală de ploaie. Niciodată.
- Mircea, sunt aici, în biroul tău, o făptură umană din carne şi sânge. Nu un simbol,
nu un mit. Asta nu înseamnă nimic pentru tine? Beatrice s-a dus în paradis şi acolo s-
a întâlnit cu Dante. Ea era o fantomă, o umbră, dar chiar nu înseamnă nimic pentru
tine că eu am venit în viaţa cea adevărată?
El a vorbit fără să se întoarcă, încet şi înăbuşit:
- E o minune. Ce minune! Le-aş spune pesimiştilor: cine ştie care sunt puterile vieţii?
Ce se poate întâmpla şi ce nu? Nu m-am gândit niciodată că ar exista vreo şansă să te
întâlnesc.
- Bine, atunci întoarce-te cu faţa.
S-a răsucit spre mine, dar îşi ţinea capul plecat. Nu putea privi în sus, încă nu
era pregătit să mă întâlnească. Am pledat:
- De ce nu mă priveşti, Mircea? Ai scris în cartea ta că, dacă m-ai întâlni, m-ai privi
drept în ochi. Ai uitat?
- Oh, asta a fost cu atâta timp în urmă! Patruzeci de ani! Haida-de! Patruzeci de ani!
- Ştii, lumea mă întreabă cât timp ai stat la noi. Cât ai stat, Mircea? Nu-mi pot aminti.
O mie de ani!
- Da? Atunci mai ştii cine eşti tu? Cine suntem noi? Am venit să te văd pe tine, cel pe
care arma nu-l poate străpunge iar focul nu-l poate arde.
El a spus în sanscrită: "na hanyate hanymane sharire", asta nu moare, când
trupul moare.
- Bine, şi atunci? Acel tu care nu are început, mijloc şi sfârşit, pe acela am venit să-l
văd în tine. Dacă mă vei privi, crede-mă, într-o singură clipă am să te duc, peste cei
patruzeci de ani, exact în locul în care ne-am întâlnit pentru prima oară.
Mircea şi-a ridicat faţa. Ochii îi erau opaci. Oh, nu, cele mai rele temeri ale
mele s-au adeverit: ochii lui au devenit de piatră. El nu va mai putea să mă vadă
niciodată. Ce trebuie să fac? Nu mai am puterea să aduc lumină în ochii aceia, nu mai
am lampa în mână, cine ştie când i s-a irosit uleiul şi când i s-a stins pâlpâirea, tot
purtată de-a lungul acestui drum. Spaima m-a schimbat, nu mai sunt Amrita. Am
redevenit o făptură muritoare, acum gândesc ca el: patruzeci de ani! Patruzeci! E într-
adevăr prea târziu. Mă întorc încet, trebuie să ajung la uşă, trebuie să apăs pe clanţa
de alamă şi să deschid uşa. Pe urmă, am să ajung afară în stradă şi am să mă duc la
Shirley. Din străfundurile fiinţei mele suie un oftat şi se roteşte prin cameră. Mă
îndrept spre uşă printre mormanele de cărţi, când aud vocea lui Mircea vorbind în
urma mea:
- Amrita, aşteaptă puţin. De ce te laşi doborâtă acum, când timp de atâţia ani ai fost
atât de curajoasă? Îţi promit că am să vin la tine şi, acolo, pe malurile Gangelui, am
să mă arăt ţie aşa cum sunt eu cu adevărat.
Nu sunt o pesimistă. În adâncul inimii mele zdrobite, o mică pasăre a speranţei,
care se zbătea de moarte, a tresărit la auzul vocii lui Mircea şi simt că ea reînvie şi se
preface într-un phoenix. A văzut cineva un phoenix? Arată exact ca un albatros.
Pasărea aceea uriaşă îşi flutură aripile mari şi apoi, luându-mă cu ea, mă înalţă tot mai
sus, tot mai sus, în timp ce acoperişul biroului lui Mircea se deschide ca o cutie a
Pandorei şi zidurile dispar iar cărţile de piatră se prefac în vălurele; aud gâlgâitul apei
curgătoare.
Pasărea asta colosală, făcută din iluzia speranţei, îmi şopteşte, pe când plutim
spre un continent necunoscut, pe deasupra lacului Michigan:
- Nu fi deznădăjduită, Amrita, vei izbuti să mai aduci lumină în ochii lui.
- Când? întreb eu cu patimă. Şi ea îmi răspunde:
- Când îl vei întâlni în Calea Laptelui. Acum, ziua aceea nu mai este foarte departe.
SFÂRŞIT
CITEȘTI
Maitreyi Devi : Dragostea Nu Moare
RomanceAș fi prea egoistă să păstrez o asemenea operă doar pentru mine! Aceasta este o carte foarte dragă sufletului meu. Sper să vă bucurați de ea la fel ca și mine. Părțile cărții le-am determinat eu. Lectură plăcută!
