Fulgi De Zăpadă - PAUZA

2. Începuturi

Dedicată Gabriela_Radu

- Imi pare  atât de rău că nu ți-am oferit mai mult, copila mea! spune bunica cu lacrimi pe obraji.

- Bunii tu mi-ai dat totul! Dar trebuie să plec doar ști situația noastră materială iar tu ai nevoie de medicamente dar o să te sun în fiecare zi și mătușa Tania o să aibă grijă de tine!  spun îmbrățișând-o strâns.

- Dar nu vreau să pleci! zice plângând în hohote pe umărul meu ceea ce ma făcut și pe mine să plâng.

- Bunii nu te teme, merg la o prietenă și o să fiu în siguranță! spun prinzând-o de mâna blajină, tremurândă.

- Bine puiul meu dar promite-mi că nu o să mă uiți! spune cu un zâmbet trist.

- Cum aș putea face asta?! Nu o să te uit niciodată și o să mă rog în fiecare seară la Dumnezeu pentru tine! Acum trebuie să plec deoarece o să pierd avionul și totuși vreau să îmi iau la revedere de la mami și tati! spun în timp ce mă îmbrac cu paltonul meu pufos.

- Să nu uiți florile preferate ale mamei tale! zice și se duce în bucătărie să mi le aducă.

Între timp iau bagajul cu puținele haine pe care le am și îl așez în fața ușii. După îmi iau biletul de avion din Napoli către New York  și mi-l pun în buzunar.

- Ține scumpa mea! îmi spune în timp ce îmi dă buchetul cu flori de portocal.

- Mulțumesc bunico! zic și mă îndrept spre ușă.

O deschid și pășesc pe zăpada ce scârțâie sub picioarele mele și îmi ridic capul ca soarele să îmi mângâie fața. Pentru o zi de 30 octombrie este chiar foarte însorit. Îmi târâi bagajul și când ajung la poartă o deschid și îi fac din mână bunicii ce stă pe verandă și mă privește cu dragoste.

- Pa bunico! strig tare încât să mă audă.

- Să fi sănătoasă copila mea! strigă și ea și îmi face din mâini iar în una are bastonul.

Mai arunc o ultimă privire și pornesc spre locul de odihnă al părinților mei. Nu pot să cred că plec din orașul meu natal și mă îndrept spre țara speranței, America. O să îmi fie dor de tot și toate dar sănătatea bunicii și banii nu îmi permit să mai locuiesc aici. Bunica are diabet și probleme cu inima așa că necesită bani. Banii sunt o adevărată povară dar cu ajutorul lui Dumnezeu sper să reușesc să fac ceva. Când am ajuns în fața biserici înalte și cu un înger de marmură lângă clopot am făcut cruce și am cotit spre drepta unde se află mormântul părinților mei. Am ajuns și am pus florile lăsându-mă în genunchi și uitându-mă la cruce unde erau numele părinților mei : Robert și Gina Vinci. Ei au murit când aveam 5 ani într-un accident cumplit de mașină. Parcă și acum îmi aduc aminte...

Flashback

- Mami, mami te iubesc! spun și o îmbrățișez pe la spate sărind de pe scaunul meu din mașină.

- Și eu te iubesc dragostea mea dar punete înapoi pe scaun și puteți centura! zice mama cu vocea ei melodioasă.

- Dar mamii...

- Sofia, mama ta are dreptate ai putea să mori dacă nu stai în scaun cu centura! spune tata autoritar.

- Bine! zic ca o fetiță cuminte.

M-am așezat pe scaun și încet încet somnul și-a făcut simțită prezența. Dar înainte ca somnul să mă fure am văzut cum mama la sărutat pe tata pe obraz și la luat de mâna. Tata a zâmbit cuceritor iar eu am chicotit.