Liceul De Dizabilităţi, volumul 1 (Roman distopic)

Capitolul trei

Am fost atât de şocată de ce am văzut în fotografii că am uitat că trebuia să devin invizibilă înainte să ies. Acum o să mor dacă nu fug. Trebuie să găsesc un loc unde să mă pot ascunde pentru câteva secunde până îmi activez abilitatea.

— Prinde-o pe puştoaică, George !

Nu sunt o puştoaică naivă aşa cum mă credeţi voi, îmi vine să strig, dar sunt prea ocupată să fug şi în plus nu vreau să întârât potaia şi mai tare.

Privesc în spate, animalul e deja prea aproape. Alerg, de data asta fără să mă uit înapoi. Mă uit peste tot, în dreapta, în stânga, oriunde numai în spate nu. Camere. Sunt pe toate clădirile din jur, dar în momentul ăsta numai una are punctul roşu aprins, asta înseamnă că doar ea este activată.

Celor care ne conduc oraşul le e prea frică că ar putea consuma prea multă electricitate, aşa că încearcă să facă economie câteodată. Nu vreau să fiu văzută, aşa că fac primul lucru tâmpit care îmi trece prin cap. Îmi dau jacheta jos, am de gând s-o arunc către camera de supraveghere, încercând să-i astup obiectivul. E imposibil să reuşesc, dar măcar să încerc. Calculez distanţa şi azvârl haina în direcţia propusă. O privesc suspendată în aer, pentru câteva secunde. Nu am avut cum să fi nimerit. Sunt sigură că a aterizat pe trotuar, dar nu.

Mă holbez cu ochii uimiţi la camera acoperită acum cu geaca. Când realizez că am nimerit obiectivul fără pic de antrenament zâmbesc şi chicotesc că o idioată. Când aud animalul furios mă trezesc din extaz şi îmi aduc aminte de ce fug. Mai are puţin până mă va putea mesteca. O să mă ucidă. O să mor. Îmi număr ultimele secunde din viaţă cu ochii închişi strâns:

Unu.

Probabil ultima.

Doi.

Sunt surprinsă că trăiesc şi acum.

Trei.

Cum de mai trăiesc?

Patru.

Simt o ciupitură la piciorul stâng. Sunt dinţii câinelui.

Cinci.

Oare atunci când mori vezi lumini albe?

Nu ştiu cât timp a trecut, dar nu se mai aude nimic. Când îmi dau seama că trăiesc deschid ochii şi îmi privesc picioarele. Sunt lângă o altă clădire. Nu am pantalonii sfâşiaţi, deşi durerea părea reală. Nu am nicio zgârietură. Cred că eram atât de speriată de câine, încât am devenit aşa de paranoică şi mi-am închipuit muşcătura, doar din cauza fricii. Potaia nenorocită a dispărut, cu tot, cu soldatul. Câinele încă latră îl aud. Nu e aici, dar nici nu a plecat de tot. Privesc înainte şi văd ceva: Coşul de reciclare. Acelaşi lângă care m-am ascuns acum câteva ore pentru a deveni invizibilă.

„Vă reamintim a treia oră de la Liceul de Dizabilitati, începe în doar cinci minute. Vă rugăm să vă grăbiţi către clasele de studiu, cât mai repede." Spune o voce de femeie.

Vine din difuzoare şi aparţine cel mai probabil unei babe care stă în camera de control din clădirea principală a oraşului dând ordine. Nu sunt aproape de liceu acum, dar difuzoarele sunt peste tot, aşa că poruncile oameniilor însetați de putere se pot auzi în tot oraşul. Mă adăpostesc din nou în spatele coşului, îmi activez abilitatea recitând aceleaşi cuvinte, după care o iau pe lângă şcoală. Dau de soldatul ăla iarăși, tot împreună cu prietenul lui jumătate mutant criminal, jumătate patruped. El urlă din nou în limba lui pentru că îmi simte mirosul, dar omul îl face prost, apoi pleacă amândoi de acolo, iar eu cred că mă simt pentru prima oară liniştită în ziua de astăzi. Pe a şaptea stradă din New York se află: