Liceul De Dizabilităţi, volumul 1 (Roman distopic)

Capitolul doi

Inima mi-e precum o bombă cu ceas, care stă să explodeze. Tot curajul se scurge din mine și simt cum mă transform într-un jeleu ce începe să tremure. Sunt dezgustată de sentimentul ce mă blochează. Trebuie să acționez. Trag aer în piept, număr până la trei, după expir pe gură. Când se apropie de mine încerc să-i smulg cuțitul din mână. Mâinile mele ating lama. Nu-i nici pe departe atât de ușor pe cât mi-am închipuit inițial. Luptă cu toată forța lui pentru el. Mâinile ne sunt acum ridicate, spre direcția tavanului în încercarea de a câștiga arma tăioasă. Lama îmi este îndreptată spre față, Tipul ăsta mi-ar putea scoate ochii, dacă aș înceta să mă lupt. Bărbatul îmi întâlnește privirea. Ochii i sunt mari de un albastru oceanic, profund și limpede. Îl cunosc, dar în momentul asta, nu-mi dau seama de unde, căci sunt prea agitată. Trag atât de tare de cuțit că lama mi se înfige în palmă. Scrâșnesc din dinți de durere și mă trag în spate. Sub tranșa agoniei renunț la lupta cu barbarul cu privire oceanică, luminoasă.

Fug din nou. O tulesc că o lașă. Nu știu unde mă duc, nu știu dacă am unde să fug, dar o fac și el fuge după mine. Știu asta, sunt sigură în dureroasă liniște i aud pași. Nu am timp să mă uit în spate, dar mă uit în stânga și-n dreapta. Nimic, nici într-o parte nici în alta, doar pereți goi. Îmi cobor privirea. La un pas de picioarele mele, lângă perete e un... corp.

Clipesc timp de două secunde. Deschid ochii. Corpurile sunt două sticle. Apuc una cu ambele mâini și mă întorc cu fața spre bărbat. El e acum în picioare așezat cu spatele spre pat, exact locul și poziția pe care le-am avut eu acum nu știu câte minute, când mă războiam cu el pentru cuțit. Pășesc spre el încet cu sticla în ambele mâini, când ajung la o distanță bună, îl lovesc puternic cu recipientul peste față cu un sadism de care nu știam că-s capabilă, fără să mă concentrez la el, ci doar la ce trebuie să fac. Gestul meu îl ia atât de tare prin surprindere că se prăbușește în pat, iar bucăți din obiectul sticlos se împrăștie prin jur, în așa fel, încât eu rămân în mână doar cu o bucată. Când îmi ies din stare mă uit la el și văd că are față plină de sânge. Tot chipul i este colorat în roșu, în așa fel încât fața îi pare colorată într-o versiune nereușită, doar culoarea ochiilor i iasă în evidență acum.

Marea din privirea lui este rugătoare, imploratoare. Nu face nimic altceva decât să mă implore cu privirea, nu se mișcă, doar mormăie ceva greu de înțeles și atunci îmi dau seama cine e. Daniel Devito. Directorul liceului meu. Îmi cobor din nou privirea de data asta, către pantalonii lui și observ că are cuțitul în buzunar. Mă întorc intenționând să găsesc o cale de scăpare crezând că el nu se mai ridică o vreme din cauză, că poate rănile faciale pe care i le-am provocat sunt destul de grave că el să nu se mai ridice o vreme. Dar o face.

Îl aud ridicându-se. Când îmi întorc capul îl văd din nou în picioare cu cuțitul îndreptat iarăși spre mine. El vine spre mine cu pași mari. Gândește, gândește. Atunci steluțe mi se aprind în minte. Iau cealaltă sticlă rămasă la capătul peretelui și îl lovesc cu ea peste mână, cuțitul i aterizează pe podea la picioarele mele, se întinde să-l ia, îl lovesc cu pumnul în ficat și când se așteaptă mai puțin azvârl cuțitul în burta lui. Corpul i alunecă pe podea zgomotos.

Îmi azvârl cuţitul în buzunar, nu se ştie niciodată când o să mai am nevoie de el. Mă ridic de pe pat, cu gândul să caut o sursă de lumină ca să pot ieși de aici. Merg către partea stângă a încăperii, încep să pipăi ceea ce cred că este un perete.

Bingo.

Am găsit un buton. Îl apăs. O lumină albastră orbitoare, invadează încăperea şi îmi răneşte pupilele. Privesc nerăbdătoare prin jur. Curioasă să văd unde mă aflu. Tavanul este de culoare bleu, pereţii sunt din metal gri cu o uşoară tentă ruginie. Îmi mut ochii în partea dreaptă a încăperii, unde îl zăresc pe Daniel, zăcând lat sub patul învelit în aşternuturi albe, pe care am stat cu tricoul gri plin de sânge. Inima îmi este învăluită de o satisfacție nemaipomenită. Când am devenit eu o criminală, însetată de sânge rece? Îmi alung gândurile sadice din minte şi arunc o altă privire în partea dreaptă. Pe peretele din partea stângă zace o uşă maro, mare şi lucioasă şi lângă ea o gaură adâncă, întunecoasă şi pătrată ce seamănă c-o gură de aerisire, doar că ea nu are capac. Păşesc mărunt către uşă. Știu că ar trebui să fie o cale de scăpare şi nu ştiu de ce, dar mi-e frică de ea. Pur şi simplu am impresia că o să mi se întâmple ceva rău.