Pe aripile iluziilor

Capitoulul I

Capitolul 1

Zăceam pe asfalt, azvârlită la câțiva metrii de autovehiculul în flăcări. Cioburile îmi împăienjeniră privirea ce se transformă încetul cu încetul în mozaic. Puteam distinge doar conturul mâinilor sale ce le căutau neștiutoare pe ale mele. Mi-am lăsat capul pe spate lăsându-mi părul să îmi acopere chipul. Un strat stacojiu de sânge îmi brăzda trupul ce tremura la fiecare atingere. Simțeam cum durerea îmi invadează corpul, cum în scurt timp anestezia loviturii se va tulbura în freamăte de moarte. Și poate cel mai greu este să îți aștepți moartea cu resemnare, să accepți că în curând toate se vor sfârșii. Mi-am deschis pentru ultima dată ochii, căutând scântei de viața în privirea sa amorțită. Îi strângeam cu putere degetele înghețate, un suspin îmi tulbură alegoria ultimelor bătăi ale inimii, apoi, am închis ochii lăsându-mi trupul pradă umbrelor ce se întreptau către noi. Îmi simțeam sufletul sfâșiat de durere, îmi simțeam mintea precum o prăpastie infinită. Auzeam în depărtare strigăte sfârșite, țipetele se stingeau în mintea mea treptat până când deveniră imperceptibile. Corpul îmi tresări la auzul unei voci gingașe ce purta pe buzele sale vineții numele meu.

−Astrid...Astrid...

Nu mă puneam mișca, eram înlănțuită de lagărele morții, sfâșiată de colții aprinși de durere ai singurătății.

Teama, frica și disperarea se scurgeau prin venele mele precum un lichid vital, sufeream în tăcere...era doar un semn că trăiesc.

*

Privirea îmi tremură sub pleoapele îngreunate de o durere cumplită. Îmi simțeam sufletul întinat aproape de apogeu, așteptând în liniște începutul acestui sfârșit. Umbra argintie a lunii îmi scăldă corpul, acoperindu-mi chipul asudând de durere ca o mască a nemuririi. Brusc, mi-am încleștat pumnii, lăsând o scânteie de lumină să îmi săgeteze dedesubtul pleoapelor. Adânc în sufletul meu se stingeau nuanțele unei compasiuni nesfârșite. Știam că trebuie să fiu puternică, să mă zbat, să mă lupt precum o felină cu propriul meu destin. Cu mâinile însângerate îmi doream să gravez adânc în inima mea numele lor, să îi port cu mine oriunde mă va duce infinitul. Și poate doar cântată viața mea avea să sune a simfonie, și speram să mă asculte la nesfârșit. Să îmi transform aceste ultime șoapte în balada unor vise triste, să îmi aștern durerea în acorduri de vioară, să știu că în urma mea am lăsat opera unui suflet, era cu adevărat o dorință. Gânduri autodistructive îmi străbăteau mintea, nu aveam să las prezentul să mă îngroape între ruinele unui trecut încă nedefinit, cât timp trăiam aveam să lupt, apoi, puteam să îmi trăiesc eternitatea. Cu fiecare clipă ce trecea în derivă mă adânceam și mai mult în nesfârșitul acestei nopți, mă zgribuleam în cel mai lăuntric colț al făpturii mele, așteptând cu respirații aproape imperceptibile ca sfârșitul să mă găsească. Poate fantezia unei morți rapide este că nu vei aștepta în zadar ca destinul să își înfigă ghearele în teaca sufletului tău. Nu aveam unde să mă ascund, inevitabilul îmi făcea mintea să pară un labirint. Poate acesta era farmecul vieții, să trăiești de parcă ai murii azi și să speri de parcă ai trăi o veșnicie, și câteodată din păcate este prea târziu.

Doar amintirea a tot ceea ce am trăi în acești șaisprezece ani mă îmbăta cu dorința de a supraviețui. Eram eu, eram mai vie ca niciodată, sau poate așa mă lăsa mintea să cred. Încercam doar să mă protejez, să îmi prelungesc cu încă o secundă așteptarea, să mai aprind în inima mea o bătaie.

Un sunet de o sălbatică splendoare aprinse în mine dorința să plutesc. Mă transformam în esență, eram acum doar o stare nematerială a vieții. O comă profundă puse stăpânire peste ceea ce a mai rămas din mine. Priveam de la înălțime iluzia unei vieți ce a trecut mult prea repede. Voiam să cred că oamenii nu uită niciodată lucrurile care încă ii mai fac fericiți deoarece uitarea este doar o iluzie a minții nu și a sufletului.

Îmi vedeam visele sfărâmate de zgomotele vocii mele, nu eram pe deplin convinsă că trăiesc, auzisem că disperarea este un efect secundar al morții. Bălmăjeam în zadar cuvinte fără sens, înfiripam ultima mea dorință pe care mi-aș fi dorit să o scriu cu cioburi de prezent peste oglinda unui nou viitor ,, Sa nu fiu uitată "

**

Pluteam pe aripile unui vânt primăvăratic, al cărui dantele îmi gâdilau pielea trandafirie. Soarele își aprindea vâlvătaia de speranță uscându-mi lacrimile amorțite. Făclii antediluviene traversau întinderea de nemurire ale cărei reflexii diafane se oglindeau în cioburile limpezi de apă. Priveam lungile reflexii rozalii ce băteau în tonuri de feeric cuprinzându-mi talia, apoi, învăluindu-mi întreg corpul aurit în conturul unei măiestoase zeități. Mergeam pe nisipul nerafinat al gândirii mele până la locul unde valurile se zgribuleau în tăcere sub întinderea nefăurită a infinitului și parcă îmi doream să fi murit, să nu mai simt durerea, pustietatea și dorul. Doar gândul că nu îmi voi mai revedea niciodată familia mă îmbărbătă, trebuia să fiu tare, să găsesc o soluție.

Două fulgere străbătură cerul precum niște făclii așezându-se sub uriașul clopot de azur. Aripile lor se deschiseră într-o mișcare diafană de lumină cuprinzând între ele universul. Ceva din aceste imagini mă trimiteau cu gândul către divinitate, forță și supremație, ceva ce oamenii nu vor înțelege niciodată. Marea plutea pe aripile unei iluzii tremurânde răvășindu-și valurile învolburate sub bolta unui cer înmărmurit ce ascundea un soare înlănțuit de fantasme. Mâinile mele se pierdeau precum fumurile calde către cer. Brusc mă simțeam manevrată de euforie, nici o informație nu se transforma acum în simțuri.

Dacă moartea ar fi însemnat un nou prezent atunci eu eram gata să mă întorc printre rânduri pe faleza trecutului doar pentru a mai vedea o data viitorul. Știam că viața însemnă mai mult decât îmi imaginasem, că sutele de clipe pierdute așteptând și-au pierdut valoarea în fața uneia ce încerca să schimbe destinul. Marea și-a înălțat două porți de marmură ce vibrau o dată cu inima mea. Inima noastră... Am înțeles acum că materia este nefolositoare, devenise doar o cale de a acoperi acest spațiu continuu. Acorduri lente de vioară se prelingeau lent în mintea mea, aprinzând în mine dorința de a zbura către cer. Eram din ce în ce mai conștientă de lucrurile care mi se întâmplă, primeam fără voia mea o mantie albă de înger ce îmi cădea peste umeri, apoi, am simțit cum orice mișcare voluntară încetează.

Pupilele se dilatară în timp ce corpul meu fu pătruns de neputință. Mi-am lăsat umerii plecați către tot ceea ce lăsam în urmă încercând să mai privesc o dată prin marea ce nu era decât o oglindă către vechea mea viață. Sute de lacrimi îmi inundară ochii doar pentru a se scurge înapoi către trecut. Părul meu castaniu se desfăcu din strânsoare învăluindu-mi umerii și fața. Din negura de nori se puteau vedea decât ochii mei căprui căutând un alt final. Gândurile se estompaseră brusc în mintea mea lăsând în urma lor o dâră de voință. Am început să mă zbat, sa ma prind de văpăile ce se stingeau adânc în inima mării. Cu o singură mișcare m-am aruncat în gol, trăgând după mine timpul, căci el era singurul care mă înlănțuia. Timp de câteva secunde simțeam că plutesc în inponderabilitate încercând să descifrez frânturile de imagini ce se succedeau haotic. Un zgomot puternic se auzi împrejurul meu, totul urmat de o lumină orbitoare. Am trecut prin marea ce nu era decât o fereastră către vechea mea viață o dată cu timpul pe care l-am înfrânat pășind în această veche nouă lume, în același timp în care am plecat, simțindu-mă trezită dintr-un somn veșnic ce a durat mai puțin decât a existat. Panglica prezentului mă ancora înapoi, dându-mi posibilitatea să învârt pe degetele mele un singur timp ce devenise acum trecutul, prezentul și viitorul meu iar eu, singura capabilă să mă reîntorc printre colții unui destin deja decis. Și am continuat să mă lupt, să mă zbat, căci fusesem creată să mă autodepășesc. Acum, simt nevoia să mă destin undeva la granița imaginarului, să îmi descopăr un alt destin decât cel pe care sunt influențată să îl accept.

Aici începe o a doua șansă la viață, sau poate o altă cale către infern... Nimeni nu ar fi zis că aceasta este combinația fatală...

p