Pe aripile iluziilor

Capitolul V

Mama mea mă privea cu ochii împânziți de uimire. Tata își strecură mâna sub bărbie, privindu-mă intens. Ceva din privirea să mă facea să mă înfior.

−Atrid, este târziu , du-te să te culci ... zise tata cu o voce dură .

−Nu , până nu îmi explicați ce se întâmplă .

−Astrid, nu este momentul să îți explicăm. Suntem părinții tăi și îți vrem binele.Nu mai avem ce discuta până dimineață.

−Mamă, te rog, m-am săturat să trăiesc în minciună. Măcar o dată vreau să știu ce se întâmplă cu mine, ce se întâmplă cu noi.

−Îmi pare rău , tatăl tău are dreptate.

−Cum îmi puteți face așa ceva, cum puteți să vă împăcați cu această idee, am dreptul să știu sau poate și asta este o minciună.

Am alergat apoi pe scări, întorcându-le o ultimă privire înghețată. Viața mea se complica din ce în ce mai tare, ștergând și ultima urmă a copilăriei. Îmi era frică de maturizare, de orizonturile ce se închideau o dată cu ea. Mă simțeam captivă într-o lume străină în care nici părinții mei nu mai erau aceeași. Trecutul fusese un dar, o șansă si fiu normală. Îmi era frică, voiam să mă arunc în gol, voiam să mă sting în întuneric, voiam să uit că exist. Mergeam suspinând pe holul scurt al casei. Am trecut prin fața camerei lui Alex, usa era întredeschisă. M-am aruncat pe peluza casei inspirând un aer rece. Copacii ce păleau în nuanțe abstracte de violet se clătinau în bătaia vântului. Luna lumina haotic împrejurimile, haosul se instală în mintea mea. Alergam spre capătul străzii, simțind cum privirea părinților mei îmi ardea spatele. Căutam un refugiu, căutam pe cineva cu care să pot împărtașii aceste impresii buimace. Nu știam exact încotro mă îndrept, știam doar că la capătul pământului voi găsi un refugiu împotriva timpului. Sufletul meu îmi călăuzea pașii în bezna străjuită de felinarele difuze. Lumea mea se dărâma o dată cu mine de parcă altcineva pusese stăpânirea asupra corpului si a minții mele. Era greu să stăpânești o astfel de pornire nebuna,eram prinsă în mrejele unor umbre ce străjuiau precum mici soldați înarmați cu ură întrarea în camera distorsionată a minții mele. Alergam cu ochii închiși în speranța că toate se vor termina, că scânteile lunii îmi vor dezvălui conturul unei lumi șterse și o dată cu ea amintirea lui. Inima mea bătea închisă în haosul vieții mele, un haos pe care doar eu îl întețeam. Reflexile luminilor neîntrerupte îmi reamintiră de liniștea unei nopți trăite în acest spital. Am pășit încrezătoare în recepția împânzită de o lumină obsucură. Neoanele pâlpâiau o dată cu reflexia mea zgribulită. În aer plutea o atmosferă încărcată de destine, le puteam simți frica, tristețea și neputința, sau poate doar îmi imaginam că pot.

Știam prea bine unde este rezerva lui, sau poate intuiam coridoarele liniștite. Cotiturile se iveau una după alta, contemplând siluetele unor oameni ce răzbăteau în întuneric. Rare ori voci sugrumate de liniște se spărgeau de universul acestei lumi, o lume diferită. Aici era, acel hol lung ce ducea către rezerva lui Eduard. Ușa era închisă, deși lumina caldă a lămpii se strecura pe sub tocul acesteia. Știam că este acolo. Am bătut abătuta la usă, rezemându-ma de perete. Sunetul roților îmi accelerau bătaile inimii până când privirea sa mă aruncă în marea copleșitoare de sinceritate.

−Astrid, ce cauți aici? zise Eduard în timp ce mă îmbrățișă cu o oarecare urmă de regret. Nu puteam să nu mă întreb dacă intuia că mă voi întoarce, nimic din expresia sa nu definea vre-o informație în plus.

−Aveam nevoie de tine, aveam nevoie să mă simt înțeleasă.

Eduard mă invită în camera sa dezordonată. Bănuielile mele se confirmaseră rapid, de îndată ce am găsit sutele de cărți ce zăceau azvârlite pe podea .