Rătăcite

Vocile adevarului

Până şi cerul e schimbat azi.Mă trezesc amețită şi doream să mai dorm înca vreo 3 ore. Mă duc spre bucatărie şi îmi fac o cană de ciocolată caldă după mă aşez pe folotiul de lângă geam. Păcat ca nu ninge, ar fi fost o imagine de basm.
O lumină orbitoare şi un sunet surd, apoi mă trezesc pe o plajă exotică. Mă plimb cateva minute bune, începusem să mă plisctisesc. O fată îmbrăcată într-o roche albă, lungă şi lejeră si un par extrem de auriu cu nisip fin în el , cu ochi profunzi si albastri si cu un zambet larg şi inocent mă strigă în departare. Nu vine spre mine, mă atrage spre ea.
Eram față-n față cu ea, credeam că e un înger, era frumoasă însă parea tristă. Mă salută. Simțeam că o cunosc de o viață.
Nu i-am adresat nici o întrebare, aveam încredere în ea deşi era prima oară când o văd. Mă ia de mână şi mergeam pe infinitul drum de nisip.
S-a oprit şi ridicând degetul aratător arată către un grup de oameni. O las singură si fug spre ei. Se certau, urlau, plangeau şi dădeau unii în alții. Nimeni nu mă observa, nimeni nu mă auzea, nimeni nu-mi dădea atenție...continuau ca şi cum eu n-aş fi fost acolo. Eram oare reală în prezența lor sau eram închipuită, eram un duh sau un avatar? Nu!! Ştiam că sunt, reală ştiam că puteam să-i opresc. În sfârşit m-au observat, dar nu se opreau, din contră, acum încercau sa arunce în mine cu săgeți de foc. Vedeam cum săgețile mortale se îndreptau spre mine cu o viteza uluitoare. Am închis ochi şi am aşteptat cu demnitate. Cand fata în roche albă îşi deschide aripile imense şi le foloseşte ca scut pentru a mă apăra. Erau nişte aripi jalnice, negre, cu pene smulse. Îi mulțumeam din privire. O țineam strâns în brate şi ea îşi lua zborul. Da!! Zburam peste marea albastra, sințindu-ma în siguranță în prezența fatei în roche albă.
-Cine eşti tu? mi-am făcut curaj să întreb.
-Eu? Sunt conştiința ta.
-De ce m-ai trimis acolo dupa care m-ai salvat?
-Astea sunt doar alegerile tale. Te-am salvat pentru ca te-ar fi durut să afli crudul adevar!
-De unde ştii?
-Ştiu adevărul tot, şi ştiu cât de mult te-ar fi durut sa afli părerile lor, şi a cuvintelor aruncate la suferință.
Am tăcut şi m-am bucurat de ultimele momente cand eu am zburat. Ne-am oprit în fața unei uşi de lemn. Mi-a zis să o deschid şi să plec, dar să nu uit de vocea ei, vocea adevarului.
O altă lumină puternică şi un sunet neclar îmi arata calea lumii mele, realitatea. Eram din nou în camera mea iar cana de ciocolata caldă încă scotea aburi.
#Artemis