My Sweet Madness ✓

Eu #1

Razele soarelui pal inundă camera, dându-i o mantie aurie puțin prăfuită. Ochii încep să mă usture, o fi din cauză că n-am mai dormit de câteva nopți. Pereții albi îmi dau aceeași durere de cap de câteva zile, săptămâni... Totul e mult prea anost. E liniște... o liniște de mormânt.

Mă îndrept cu pași mici spre fereastra fără jaluzele, pe care de data asta o înjur în gând, simțindu-mi buzele prea grele ca să le pot deschide. Patul e și așa rece pentru a-mi oferi alinare. Picioarele le simt grele, dar totuși le pot ridica încet de pe suprafața mochetei spălăcite, cât să primesc stabilitate. Mirosul e îmbâcsit ca de obicei, unul insuportabil, cunoscut și grețos, ce îmi face stomacul plin de amărăciuni să pornească un duel. Mă opresc în mijlocul camerei și îmi mișc ochii lent și acuzator. Simt că amețesc cu fiecare gest pe care-l fac.

Observ o oglindă. A fost dintotdeauna aici? E ovală, iar rama ei neagră pot să jur că e rece ca și peretele de care e prinsă, ca și mocheta pe care merg, ca și inima mea ce îngheață pe zi ce trece. Ființa ce se reflectă în ea se uită la mine precum un criminal. Are cearcănele adânci de-a lungul ochiilor căprui, părul negru e ciufulit, nepieptănat de zile bune. Nu o cunosc, nu vreau să o cunosc, dar sunt prea singură ca să nu o accept.

Aud ceva cum scârțâie și, instantaneu, privirea mea se îndreaptă spre o ușă, iarăși albă. O femeie de vârstă mijlocie aduce un cărucior spre noptiera patului. Nu se uită la mine. Sunt oare invizibilă?

- Domnișoară White, e timpul să vă luați pastilele. spuse femeia poziționându-și privirea asupra mea.

Aha, deci mă poate vedea.

Dau negativ din cap și continui să fac pași în spate. Din nou gustul acela amar după care îți vine să vomiți, care îți strânge inima și apoi ca un ser magic nu mai simți nimic, adormi și nu-ți mai aduci aminte nimic, precum o amnezie temporală. Eu nu vreau asta. Nu sunt bolnavă, de ce-mi faceți mereu asta?

Nu vreau! Nu mai vreau nimic!

Femeia nu schițează nimic la gestul meu, oftează și scoate din halatul alb un aparat negru.

- Kevin, vino te rog în camera 137, ca de obicei e aceeași problemă.

Nu stă mult și pe ușă apare un bărbat de data asta. Și chipul lui mi-e cunoscut. L-am mai întâlnit până acum, posibil în aceeași situație.

- Domnișoară White, vreți să vă luați pastila? încearcă mai calm femeia, accentuând fiecare cuvant.

- Nu vreau!

Glasul meu puternic răsună în încăpere. Nervii mă lovesc dintr-o dată. De ce nu mă lăsați in pace? O imagine îmi trece prin minte. Îmi măresc ochii mirată și aștept să-mi recapăt glasul. Mă uit prin cameră debusolată, căutându-l. Nu e aici...

- Unde e? vocea mi-e spartă, lacrimile mi se adună în colțul ochilor.

- Unde e cine?

La naiba cu toate!

- El! Unde e el? Ce ați făcut cu el? Trebuia să fie lângă mine! De ce nu e aici? Voi l-ați ascuns nu-i așa? Ha! Eram sigură, idioți incapabili, că voi mi l-ați furat! Vreți să mă părăsească, să rămân singură!

- Domnișoară White, vă rog să vă calmați, nu am ascuns pe nimeni. Vedeți? Suntem pașnici!

Femeia și bărbatul merg domol în fața mea, ținându-și mâinile la vedere în semn de pace.

- Pașnici pe naiba! M-am saturat de voi. Dați-mi drumul! Vreau să mă duc la el! El e al meu, numai al meu. Unde e? încep să plâng printre țipete.

Mâinile îmi sunt blocate, de asta nu le simt niciodată. Port o cămașă albă legată la spate. Nu mă pot mișca. De aceea se numește și cămașă de forță. Mă fâțâi întruna și nu reușesc să-mi desprind mâinile, brațele și nici să-mi mișc degetele.

De ce-mi faceți asta? Cu ce am gresit?

Într-o secundă sunt înșfăcată din spate și strânsă la pieptul bărbatului musculos. Iar țip și dau din picioare. Știu ce se întâmplă după asta. Ca întotdeauna, a devenit o rutină, femeia se apropie mai mult de mine, cu frică în orice mișcare ce o face. Zâmbesc incontrolabil la sentimentul ce i-l provoc.

- Ți-e frică! Știu asta... Toți vă temeți de mine. La dracu, de ce vă temeți? Nu sunt un animal!

Ochii ei nu mă privesc, îmi evită încercarea de a o intimida mai mult. Mă fățăi în brațele bărbatului, dar nu reușesc să-l clintesc deloc. Mă strânge mai tare, aproape nu mai pot să respir. Urlu pentru ultima dată înainte ca corpul meu să amorțească din cauza seringi băgate în venă.

Îmi pierd din putere și corpul meu amorțește, reducându-se doar la o comandă, să fiu calmă. E prea greu, nu vreau să fiu... calmă, îl vreau pe el! Nu am voința să rezist medicamentului. Până la urmă așa se comportă oamenii cu mine, mă reduc la tăcere cu forța.

Sunt așezată pe bucata rece de pat, căruia nu-i mai dau deloc importanță. Nu-mi mai pasă de nimic. Am rămas singură. Atât de rău e să iubesți o persoană? Sau să rămâi cu ea orice ar fi? Să simți că nu ești singur în lumea asta nenorocită.

Ultima voce pe care o mai aud e un sunet enervant și obositor provocat de femeia pe care o urăsc de când am ajuns aici.

- Acum, Domnișoară White, sper că v-ați calmat.

Ființe oribile și fără suflet ce sunteți! Ochii mei se poziționează pe tavan, inspirând aerul îmbâcsit, bolnăvicios. Lacrimile reci îmi curg șiroaie pe obraji, lăsând ochii să se inflameze, devenind mai roșii.

Și asta sunt eu... Abygail White. Sunt captivă aici, într-o cameră albă ce îmi provoacă dezgust și dureri de cap. Am rămas singură, iarăși, de ce? Unii oameni spun că așa e mai bine, alții că așa trebuie, ei bine, eu spun că așa a fost să fie. Nu ne alege nimeni destinul, noi îl creăm. Sper că v-ați dat seama că sunt într-un spital de nebuni. Cam asta e povestea mea de când l-am întâlnit pe El.