My Sweet Madness ✓

El #1

Era o zi ca oricare alta, plictisitoare. Cerul era mohorât, împodobit cu o multitudine de nori negrii. Tocmai mă certasem iarăși cu mama mea vitregă. Nu știu nimic de părinții mei adevărați, dacă m-au căutat sau pur și simplu dacă au încercat să afle dacă sunt bine. De 17 ani de când sunt în grija acestei femei nu am reușit să aflu nimic despre mine, despre cine sunt cu adevărat. Poate peste o săptămână, când voi face 18 ani, voi pleca, voi fugi din această casă și nu mă voi mai întoarce.

Nu am primit iubirea cuvenită unui copil din partea părinților săi. Stând singură într-o cameră goală și rece, fără vreun prieten aproape, fără să știu cum se simte acea îmbrățișare călduroasă de care toate colegele mele vorbesc, era destul de trist.

Cum e să fii iubită? Am atât de multe întrebări de pus și mai multe răspunsuri de aflat. Vreau să cunosc lumea, vreau să mă îndrăgostesc. E visul meu.

Ajung la școală exact când se sună. Nu mă mai grăbesc. Cui îi pasă? O absență... două... trei. Privesc spre cerul la fel de mohorât ca mine. Soarele l-a părăsit, nori negrii îl îmbrățișează din milă, oferindu-i mai multă durere. Picuri reci cad pe pământul aspru de primăvară.

Stau în curtea școlii uitându-mă în sus. Închid ochii și un zâmbet îmi apare pe chip. E liniștitor, un val de plăcere mă învăluie. Mă uit spre cer și mă simt împăcată. Doar ploaia rece de primăvară îmi atinge pielea, îmbrățișându-mă. Sunt tânără, dar mă simt secată de puteri.

Sunt udă leoarcă, dar mă așez pe o bancă din parculețul școlii. Inspir aerul răcoros și mă relaxez. Cât de bine poți să te simți într-un astfel de moment?

Un foșnet se aude în spatele meu și mă trezesc cu un material pe cap. Îl iau în mâna... un hanorac. Bărbatul cu haina stă în spatele meu uitându-se la cer. Și pe el l-a prins ploaia.

- De ce nu ești la ore? vocea sa groasă și puternică sparse sunetul ploii.

Îl privesc hipnotizată. Oftează și își ține ochii deschiși, uitându-se spre cer. Părul său brunet îi stă țepos, statura înaltă îi dă un aer îndrăzneț și periculos, dar ochii săi precum marea liniștită într-o zi de vară, o contrazic. Înfășor hanoracul în jurul meu, strângându-l cu putere pentru a mă încălzi. Se răcori dintr-o dată.

- Cine ești? Ce vrei? vocea mea e spartă.

Chiar dacă vorbisem aproape șoptit, el mă auzise.

- Ca și tine... Admir natura!

Are un zâmbet ștrengar pe chip, dar totuși nu cred că e de aceeași vârstă cu mine.

- Vreau să fiu singură. spun încet dar hotărât.

- E în regulă. Și eu vreau să fiu singur. Putem fi singuri împreună.

M-am încruntat la el ne convinsă de ce spune. De ce vorbește cu mine? Ar trebuii să mă evite. Observ cum ploaia se întețește rapid așa că mă ridic de pe bancă.

- Trebuie să plec!

- Și ai unde să te duci? De data asta, el își îndreptă privirea rece către mine.

- Nu cred că vă interesează.

- Te rog, nu-mi vorbi ca și când aș fi bătrân.

- Dar nu vă știu vârsta.

- Să spunem că nu am cu mult față de o tânără domnișoară așa ca tine.

N-am mai spus nimic după aceea. Peste câteva minute plecam acasă și îmi plângeam de milă, așteptând ziua în care voi dispărea de pe acest pământ, iar el se va întoarce la viața lui de dinainte să se întâlnească cu mine.

O să rămân invizibilă, uitată de rude, de prieteni... Poate nu-mi voi găsii niciodată locul. Vreau să plec. Nu acasă, n-am ce căuta acolo. Voi rătăcii la fel ca și gândurile mele.

Mâna sa m-a prins dintr-o dată de încheietură. Nu mă strângea cu putere, dar sentimentul era unul ciudat. Îmi transmitea gândurile sale printr-un fior puternic, voia să mă facă să trăiesc pentru mine, nu pentru alții. Sunetul ploii stătea între noi. Aș putea spune că e ca un ritual... un ritual de liniște sufletească.

- Vino cu mine.

L-am auzit! La naiba, chiar l-am auzit!

Atât de clar și de autoritar. Aș fi vrut să nu o fac, dar totul a fost involuntar. Nu știu ce vrea de la mine.

M-am săturat să mă doară și tot să nu se schimbe nimic.

Oare o să conteze dacă plec cu el? Îl urmez tăcută fără să schițez vreun gest. Mă gândesc că sunt atrasă de ochii săi, de vocea sa sau chiar de aspectul său, dar e prima dată când știu ce vreau și să am voință.

M-am urcat în mașina lui neagră cu geamuri fumurii. De singurătate să fie și el înconjurat? A dat drumul imediat la căldură și i-am mulțumit în gând că nu a pornit radioul, ploaia e singura melodie ce o mai suport. Nu se uita la mine, dar eu da. Îl priveam, mai bine spus, îl analizam. Tot nu-i găseam intențiile. Chipul său de marmură privea în față, pentru a fi sigur că vom ajunge în siguranță.

Îmi place să observ oamenii. E un sentiment plăcut ce mă încântă atunci când privesc practic din umbră și cele mai mici gesturi ale tuturor... râsete, zâmbete, râuri de lacrimi de durere. Orice.

Zâmbesc uneori fără să-mi dau seama și mă simt penibil, dar apoi mă gândesc... ador să zâmbesc din toată inima fără motiv. Poate că ar trebuii să fac asta mai des.

Mașina oprește după 10 minute. Cu hanoracul său pe umerii mei, îmi pun gluga și cobor din mașină. Îl aștept până închide cu o singură apăsare de buton. Trece pe lângă mine și deschide ușa casei. Din exterior nu e așa de mare, modestă aș putea spune însă, când am intrat înăuntru am rămas uimită. Holul imens vopsit în două culori duce spre o altă cameră. Am numărat în gând... sunt 5 încăperi.

Probabil nu locuiește singur, soția așteptându-l pe undeva sau...

Îl caut cu privirea simțind disconfortul unei case străine. Era în spatele meu în tot acest timp. Mă privește duios și mă prinde de umeri. Distanța dintre noi se micșorează, iar pe mine mă face doar să înghit în sec. Mâna sa dreaptă se plasează pe obrazul meu și-l mângâie încet, ștergând câțiva picuri de ploaie.

Prea aproape.

- Baia e după colț, o să-ți las niște haine la ușă, te poți relaxa cât dorești. Mă găsești în biroul meu dacă ai nevoie de ceva.

Pleacă după ce îmi oferă un sărut călduros pe frunte pentru a mă simți protejată. Gestul său îmi trimite prin corp o mulțime de arici ce îmi deranjează stomacul mai rău decât sentimentul foamei. Rămân nemișcată câteva minute reflectând la tot ce s-a întâmplat până frigul mă cuprinde și înjur în barbă. Ajunsă în baie, îmi reglez apa și încep să mă dezbrac.

E ciudat! E foarte ciudat! Ce fac eu aici? Nu-l cunosc și totuși m-am lăsat condusă de el, un străin, în casa lui. Oare mama vitregă mă va căuta ?

Intru în apă, un fior dulce și revigorat străbătându-mi șira spinării. Corpul meu se relaxează, primind căldură cu nemiluita. E atât de bine! Mă simt în siguranță. Poate nu e numai de la o baie relaxantă după mult timp, poate e datorită lui.

Vreau să aflu mai multe despre el! Acest gând nebun mă torturează. Mă calmez cât timp stau în cadă și nu mă mai gândesc la nimic. Liniște totală...

Mă ridic când termin și caut hainele acelea promise, un tricou și pantaloni scurți. Hainele mele ude precum și lenjeria mea intimă le pun în mașina de spălat. Le trebuie cu siguranță o baie și lor. Cobor tiptil scările, necunoscând locul. Ajung cu greu, fără să mă pierd, în living. Dar... nu e aici. Ce a spus? E în biroul lui? De parcă aș știi chiar unde e ăsta. Ar trebuii să plec, acum, cât mai repede. Nu am ce căuta aici, sunt un intrus. Și apoi îmi amintesc. Proasta de mine are hainele la spălat.

Bravo Abby!

Taci conștință!