My Sweet Madness ✓

El #4

- Aaa! țip în timp ce îi sar în spate.

- Woah, spatele meu! Dacă nu mi-l rupi tu atunci nu mai are rost, nu-i așa?

Chicotesc precum un copil mic și mă prind mai bine cu mâinile de gâtul său. Mă plimbă prin casă, învârtindu-mă și scoțând sunete precum un carusel până la bucătărie ca să-și ia cafeaua.

Zilele au decurs bine stând la el în casă, mâncând cu el, învățând pentru școală. Simțeam că cineva chiar vrea să-mi fie alături. Părinții adoptivi au încercat să dea de mine, iar când am văzut-o pe mama la școală, am fugit în baia fetelor și m-am închis acolo. Nu o s-o mai las să facă ce vrea cu viața mea.

- Abby, o să am ceva de muncă azi, așa că o să lipsesc până deseară. îmi spune el cu glas hotărât după ce soarbe din lichidul amărui.

Fața mi se întunecă, iar zâmbetul piere rapid. Iar pleacă?

- D-dar ai spus că azi stai cu mine. vocea mea stinsă trădează orice sentiment.

De ce-mi face asta? Acum vorbesc singură în gând? Nu vreau să mi se întâmple din nou. Gata, taci acum!

- Știu Abby, dar e nevoie de mine.

Nu am aflat cu ce se ocupă și nici locul de muncă. Nu vrea să vorbească despre el, dar mă lasă să aflu mai multe când e acasă și stă cu mine. Mă simt precum o puștoaică. Vreau să stau în brațele lui calde și puternice, să mă strângă în fiecare minut la piept, să stăm cu secundele și să reflectăm spre viitor.

Răsuflu abătută cu ochii în pământ, mormăind un "bine". Mă pune pe blatul din bucătărie cu grijă și se întoarce cu fața la mine. Îmi mângâie obrajii cu degetele sale lungi.

- Mă bucur că înțelegi, șoricel. îmi zâmbește și mă sărută pe frunte.

Port cămașa lui albă, inspirându-i parfumul, acum fiind doar a mea. Când dă să se îndepărteze îl prind de mâna și-l aduc mai aproape de mine, respirația sa gâdilindu-mă pe față.

- Sărută-mă! am șoptit, uitându-mă în ochii săi.

Tupeu. Asta am învățat cât am stat cu el. Să fiu stăpână pe mine, pe situație și să mă las condusă de sentimente. Nu vreau să-l pierd, nu vreau să mă părăsească. Dacă el mă îndepărtează, eu nu o să am unde să mă duc.

Îmi prinde buzele într-un sărut dulce și călduros, precum o zi de vară. Mâinile mele sunt conduse spre ceafa lui și mi se împleticesc în șuvițele sale negre. Degetele sale lungi trasează linii imaginare pe spatele meu, provocându-mi un cutremur interior.

Îl iubesc! Ador tot ce simt în momentul acesta și în toate celelalte. Îi iubesc părul moale și fumuriu, ochii albastrii precum un vârtej amețitor, buzele sale moi și dulci ce știu cum să le răsfețe pe ale mele, înălțimea impunătoare și... el. El e tot ce mi-am dorit vreodată.

Îmi frământă fiecare petală în parte și eu inspir adânc mirosul său înnebunitor. Acest sărut vreau să fie profund, să-mi simtă dorința și necesitatea de el.

Vreau să stea cu mine, să mă asculte, să vorbim neîncetat sau doar să ne uităm unul la altul. Timpul se scurge rapid și el se îndepărtează. Trebuie să funcționeze. Te rog!

- Rămâi cu mine...

Ochii lui mă ard și mă privesc în același timp cu milă și simpatie. Albastru, o culoare atât de liniștitoare. De fiecare dată visez acești ochii. Ei sunt speranța și susținerea mea. Oftează zgomotos și urcă scările.

De ce?...

Nu te va accepta niciodată ca fiind mai mult decât atât, Abby! Fii realistă!

Cine a spus asta? Te rog pleacă din capul meu și nu te mai întoarce.

Îmi pun mâinile la urechi, poate nu o s-o mai aud.

Eu doar te-am avertizat.

Imi scutur capul brutal și urc scările în grabă până-n camera lui. Nu mai bat la ușă și intru direct. Își așază cămașa neagră, uitându-se în oglindă.

N-a funcționat sărutul? N-ai simțit nimic? Nu mă priveste... Am făcut iar ceva greșit? De ce-l supăr mereu? Îmi observă chipul trist și ochii înlăcrimați. Vine la mine și-mi ia fața în palme.

- Nu plânge, o să mă întorc repede. Promit!

Îmi șterge lacrimile și mă sărută pe frunte. Zâmbește cu speranță ceea ce mă face și pe mine să procedez la fel.

Știu că te vei întoarce! Mereu te întorci la mine!

După ce îi fac cu mâna când închide ușa de la intrare, fug spre camera mea și mă îmbrac rapid. E o idee nebună, dar chiar vreau să aflu mai multe. O să-l urmăresc.

Mă îmbrac rapid cu un hanorac și o pereche de blugi, îmi pieptăn părul ca abanosul și ies afară. Ce bine că nu și-a luat mașina azi! Mă ascund după un copac cât timp el vorbește cu un vecin. Mai stau putin și-l văd îndepărtându-se. Ajunge la o librărie și se uită peste cărți foarte atent.

Poate ar trebuii să-i cumpăr drept cadou câteva cărți, cred că s-a cam săturat să le citească pe același din bibliotecă. Sunt plictisitoare, despre tot felul de boli și oameni neajutorați. Îl văd cum cumpăra acea carte și o pune în servietă. Își ridică privirea în sus și eu mă rostogolesc după o mașină.

Hiu... ! Sper că nu m-a văzut. Oamenii ce trec pe stradă se uită ciudat la mine, încruntați.

- Hey, tu de acolo, pleacă de lângă mașina mea!

Bărbatul vine înspre mine și îmi dă un brânci. Cad imediat pe asfalt, punându-mi mâinile la spate încercând să masez durerea. Auch! Îmi ridic privirea încruntându-mă înspre el. Dă un pas în retrage și urcă imediat în mașină, după ce îmi oferă câteva cuvinte.

- Ai naibii oameni bolnavi, se cred victime mereu! Întoarceți-vă de unde ați venit!

Acum toată lumea de pe stradă se uită la mine. Mă ridic de pe jos și primesc diverse priviri usturătoare.

De ce vă uitați așa la mine? Încetați!

Nu te-ai prins nu-i așa? Pff, evident.

Ce mi se întâmplă? Cu cine vorbesc?
Unde e el?

Fug privind în stânga și în dreapta ca să-l găsesc. Unde ești? Am nevoie de tine! Imaginile se învârt în jurul meu, ochii devenindu-mi obosiți.