E seară. Soarele își ascunde razele în albastrul cerului gol. Privesc drumurile slab luminate de pe scaunul rece al mașinii și gândesc. La el, la revedere, la tot ce ar putea sau n-ar putea să se întâmple. Un gând încărcat de nori ce amenință furtuna, de fluturi care se transformă în monștri zboară amețit prin grădina capului meu. Se întoarce ușor și plutește până se așează pe iarba uscată ce împrejmuiește florile moarte. Îl evit pe cât posibil, încercând să apăr cu o umbrelă trandafirul de un roșu aprins care suprimă atmosfera mortuară a minții mele, protejându-l de această neașteptată surpriză care are să-l zdruncine până cedează.
Mă lupt cu gândul ca în război. Dar săbiile nu taie fulgerele iar scuturile nu parează loviturile nemiloase ale monștrilor. Renunț și las întrebarea să sape în pământ până la izvorul sufletului meu, secându-l.
Dacă el dispare brusc? Dacă îi uit aroma parfumului și plăcerea îmbrățișărilor copilărești dar încărcate de sentimente? Dacă mă lasă privind în vid, cu vagi așteptări ca el să se întoarcă?
O singură întrebare se desparte în douăzeci. Îmi acaparează mintea și sufletul încercând din răsputeri să mă aducă la realitate. Realizez cu o firavă neplăcere că eu nu-l mai plac. Nu mai simt acea simpatie și aceeași fluturi în stomac. Nu mai sunt la zero când mi-era frică să-l privesc și totuși aruncam mici priviri interesate de felul în care își învârte pixul în mână sau își aranjează cămașa.
Nu. Dar nici nu e ceea ce probabil aș fi sperat, fiind conștientă de șansele nule pentru eternitatea noastră. E totul amplificat. De sute...nu, mii de ori! E ceva nou și total necunoscut, care mă face să plutesc pe norișorul care îmi amenința cu câteva zeci de secunde înainte singurul lucru care îmi mai aparține. Mă încălzește și mă poartă pe tărâmuri noi și colorate încărcate de cuvinte întortochiate ale căror sens nu îl pot înțelege. Plutește ușor cu o aură calmă și închid ochii. Îmi apare el în negrul minții și mă ia de mână. Îmi zâmbește timid ca mai apoi să-mi dea o palmă.
Deschid ochii speriată și confuză ca mai apoi să constat că m-am întors în grădina plină de siguranță a minții mele. Rotesc privirea prin jur și observ că în locul trandafirului meu se află o treaptă. O urc ezitând ca mai apoi să mă trezesc pe o scară asemănătoare cu cea a începutului. Dulcele început... Dar acum nu mai am o balustradă de care să mă pot susține. Acum nesiguranța domină și o singură privire în jos mă poate duce spre sfârșit.
Mă așez pe cimentul rece și îmi las capul să se sprijine în palme, gândurile dominându-mă a mia oară în astă zi. Mici lacrimi de cristal se izbesc vinovate de hainele mele în tăcerea mormântală și negrul abisal al noii etape în care am ajuns. Refuz cu înverșunare să cred că ceea ce simt e iubirea.
Din nou îmi apar perfidele imagini iluzorii cu clipa revederii,care mereu ar părea să fie desăvârșită, și încearcă să mă mintă iar și iar că ale noastre corpuri se vor uni într-o îmbrățișare tandră și îmi va șopti pentru prima oară că i-a fost și lui dor. Dar nu. Va fi ca întotdeauna. Rece și cu ochii goi.
