Călător în noapte (SasuSaku FanFic)

După zidul de hârtie**

-Naruto, simți ce simt și eu?...

-Mai puternic decât de obicei...

Ambii priveau ursuzi spre străzile distruse ale Konohei. Cu fețele alungite, obosite de atâta osteneală, prindeau în ansamblu un peisaj apocaliptic. Mormane de case distruse, cu cioburi, cratere cât vezi cu ochii, toate se înșirau frumos într-un tablou apăsător.

Realitatea era ștearsă, cerul funebru se răpunea în ceață obositoare, sunetul dezolant al vântului șuiera parcă în suspine, iar duhul singurătății domnea desfătător. Konoha se transformase într-un imens mormânt, funerariul său fiind cele două priviri jalnice. În apropiere câțiva supraviețuitori bogesc mizer. Aceștia, desculți, înfometați și scurși de viață, se prăpădesc în disperare...

-Naruto, eu am plecat... Am spus că rezolv, și n-am mai făcut nimic. Cine știe ce și cum... Și cum...

-Sasuke... Am visat-o pe Sakura, știi?...

Brunetul privi tăcut spre mohorâtul său amic și-l ascultă atent.

-Am visat-o, Sasuke... N-am putut salva prea mult, însă sunt încă copii în viață. Ea poate...

-Poate... Naruto, nu știu unde să o găsesc.

-Sasuke, te descurci. Tu mereu...

-Nu! urlă acesta, într-un final. Nu mă descurc... Nu știu!... Mă duc, dar nu știu unde... Mă duc, mă duc...

Cu ochii senini, blondul îl privi pe Sasuke amar. Zâmbi nevolnic, șoptindu-i răgușit:

-Nu te-am văzut niciodată așa, Sasuke... Poate nu ești așa grozav precum am crezut.

-Așa se pare...

Sasuke răsufla liniștit, deși pe interior se cutremură neîncetat. Un singur gând îi zărea în minte, și acela de a-și opri răsuflul pentru un timp, astfel să-și calmeze bătăile inimii atât de alerte. Începuseră să se îndrepte spre ruinele fostului sat, dedesuptul căruia zăceau cadavrele în descompunere. Privi timorat spre imagini tulburătoare cu trupuri sfâșiate, și parcă nu-și putea crede ochilor că acei morți ar fii fost vreodată vii.

Astfel, cu pași mărunți, se regăsi în mijlocul mormintelor, strofocat de privirile oarbe ale celor cu ochi sticloși. Se uita atent, în amănunte, la figurile lor schimonosite și chinuite, ca al unor păpuși hidoase și îndurerate, și simțea emoția tot mai puternică. Se minună spasmic, căci nu se mai simțiseră așa de multă vreme. I se derulară imagini pe fundalul acelei realități, ca niște entități paranormale ce nu-i dădeau pace.

"Aceste priviri îmi sunt atât de cunoscute...", gândi el în neștire.

Însă, nimic nu-i zări în minte, nicio amintire care să-i revendice dreptul de a simți acea familiaritate. Sasuke ajunseseră să se gândească la probleme lui de memorie, la faptul că nici nu-și poate aduce aminte ce a mâncat în dimineața acelei zile, sau nici măcar dacă a mâncat ceva. Era complet pierdut în hăul propriei minți, și avea impresia că avea să fie sortit zăcerii veșnice în necunoașterea de sine. Și cum poate omul să se cunoască fără să-și amintească ce femeie a iubit, cum îi plăcea friptă carnea, cum i s-a părut un anumit lucru sau altul?... Astfel se povățui Sasuke, deși parcă o făcea degeaba.

Se opri după o vreme... Piciorul îi rămăsese greu și șovăind, fiind înfipt cu putere în asfalt. Simțea răcoarea în tot corpul, dar mai ales pe chip... Vântul se năpustea când și când, ușor și ca o lamă, necăjindu-i ochii și silindu-i să lăcrimeze. Pupilele i se dilatară, iar în minte îi veni o idee salvatoare. Astfel, luând-o la goană spre Munții Hokage, se depărtă de Konoha, pășind însă pe un tărâm plutonian, și parcă se pierdea cu firea...

Dracul să mă smulgă și să mă arunce în iad, căci nu știu unde mă duc!...