Călător în noapte (SasuSaku FanFic)

După zidul de hârtie***

Simțeam că teama este întrebarea, și tot teama avea să fie răspunsul... Este tributul pe care îl plătim vieții, metamorfoză a amistiei și a tutelării de sine.

Mă simțeam pierdut într-un univers mișcat de oameni, cu morți pretutindeni, și devenea repede un monolit cu firescul. Nu mai este mare lucru să mori, fatalismul flegmatic șoptește vorbe grotești la tot colțul. Azi ești, mâine nu mai...

M-am gândit de multe ori, însă nu găseam nicio urmă de teamă, iar acest răspuns nu numai că lipsea din mine, ci din fiecare în parte. Supraviețuiești la cumpănă de zile, luni, ani, și nu știi dacă așa ți-a fost scrisă soarta sau dacă te-a lovit norocul din pură simpatie. Doar așa te mai regăsești rânjind din timp în timp, cu dinții galbeni ca spicele de grâu trecut, uitându-te placid la ceea ce ți-a mai rămas din fosta viață. Nu e ca și cum ai fi murit fizic, nu încă... Mori sub închipuirea omului viu, și te preschimbi treptat într-un animal ce-și urmează numai instinctele. Te ferești, astfel, de cei puternici, dominându-i pe cei mai slabi decât tine, și câștigi teritoriu, rang, o bucată de pământ din care mai poți să scormoni un cartof, cât de cât mai mare decât cel ultim. Indiferent cum o iei, de ar fi cum obișnuia să fie, mare diferență n-ar fi fost. Omul, animal și el cu firea, supraviețuiește și își duce rasa mai departe cât și cum poate.

Suntem săraci, sau depinde cum te simți... Părinte a crimei, sărăcia îl face bogat pe om prin tupeul încercării. Te poți regăsi oricând salivând după ce se află în curtea vecinului, sau poți chiar a îndrăzni să-i sari gardul în mijloc de noapte pentru a-i gusta din avuturi, și poate chiar să i le cucerești după bunul plac. Căci, de altfel, care ar fii culmea sărăciei? Să nu-l ai nici pe dracul, ha ha! Și cum poți altfel să trăiești în sărăcie dacă nu prin vicleșug? Banii fac mulţumire, mulţumirea face bucurie, bucuria aduce sărăcie şi sărăcia face minte... Sau instinct, depinzând de la caz la caz.

Și, uite, așa s-a ajuns ca filosofia sărăciei să ne îndogmeze spre calea fericirii...

Gândind din zori pueril, în cuvinte ce ar fi interesat pe mulți acum, mergeam printre păduri pierdute, pe hărți străine așezate, cu cifre și denumiri ce le-aș fi putut înțelege mai demult. Acum, însă, mă zbăteam în deznădejdea de a gândi un anume loc și un anume timp, o anume persoană pe care aș vrea neapărat s-o găsesc...

Din vârfurile înghețate ale munților, spre pântece încrețite ale văilor, adânc până-n mădularele pădurilor, am străbătut zile și nopți rute șerpuite pe care, probabil, am mai pășit câteva dăți. Nu știam unde mă aflu sau spre ce tărâmuri mă îndreptam, urmăream râuri repezi, trei canale alăturate ce se împărțeau în câte trei sau patru brațe fiecare, ajuns într-un final la prăbușiri colective de ape. La capătul acelei cascade, la malurile bazinelor, m-am hotărât să stau o vreme. Și cum zorile se împuțineau, acel loc deveni perfect pentru a petrece noaptea.

Simțeam cu ardoare văpaia focului. Mă chema în mocniri și-n flame ce prindeau figuri. Puteam vedea tot felul în acel foc: chipuri și locuri, lucruri ce obișnuiau să-mi aparțină... Priveam vag spre locuri cutreierate demult, unde am lăsat câte o cugetare ca semn de reîntoarcere. Îmi reveneau în minte tot felul de idei la care mă afirmam cu siguranță: vei veni și tu într-o zi cu mine aici, fie colț de rai sau iad, te iau cu mine orice ar fi.

Însă, acum caut altfel de locuri... Locuri în care te pot regăsi chiar pe tine, locuri în care pot alina dorul, ca să se termine aceste ruperi de suflet, ce mă dor atâta, fizic.

.................................................................

Apele se scurgeau în clipe nefirești, pierdute în alizeele după-amiezii cu soare însângerat. Frunzișul roia la tot pasul deasupra lumilor umbrite de necunoaștere. Misterele nopții se avântau în ropote de ploaie, adâncind tot mai mult spaima în ființele pierdute printre peisaje.

Ochi negrii prelingeau cu privirea la tot colțul. De sub ascunzătoare, Sasuke sta liniștit în ropote puternice și lumini fulgerătoare. Cerul, cuprins de fumuri și nevroze, bubuia la răstimpuri și cutremura pământurile și inimile acestuia.

-Hmp... Asta o să dureze toată noapte, observă acesta.

-Sas-...

-Sasuke.

-Sasuke, Uchiha Sasuke... Măi, măi, ce dubios privești ploaia!

-Tu ești?

-Yamada Desya, încântat!

-Nu pari din zonă...

-Nu, nu!... Sunt din tărâmurile Tottori, în municipiul Kurayoshi.

-Nu cunosc pe nimeni din acea zonă.

-Ah, da! Lumea de acolo nu prea obișnuiește să se aventureze prin alte părți.

Sasuke îl privi pe străin cu dezinteres. Omul, purtând cu mândrie o pălărie de paie, cu cămașă albă și pantaloni de stofă de culoarea oului de rață, îi zâmbea brunetului sincer, întinzându-i prietenos ulcica sa cu alcool. Acesta îi dă din cap în semn de mulțumire, dă peste cap câteva gâturi din poțiune, și-l invită pe bărbat să steie lângă dânsul.

-Mulțumesc! Ah, Uchiha Sasuke, multă lume te cunoaște, din toate părțile!

-Așa... Și?

-Și... Păi, cum se spune, este o onoare să stau acum aici cu tine. Întâmplarea m-a adus până aici și am ajuns să te cunosc personal... în persoană!...

-Așa, și?... Bun vinul. E al tău?

-Da, da, foarte bun!... Al meu, din strugurii mei, culeși cu grijă, zdrobiți bine, în butelci de lemn de stejar!

Sasuke mai luă o înghițitură și îi înapoiază ulcica omului. Tăria îl lovise puternic, și-l făcu să-și frece chipul cu palmele. Apoi, cu ochii scăldați în amar, privi din nou spre noul său partener și rânji chinuit:

-Dar dumneata de unde mă cunoști?

-Cum?...

-Păi, zii cum!

-Păi, cum!... Toți din țară te știu! Ai străbătut atâta mare de timp pământurile acestei lumi, și toată lumea știe că din asta ai tu avuție.

-Ha ha ha! râse acesta în cele din urme. Amărât îs cu duhul, omule... Nu vă faceți inimă rea degeaba.

-Păi, cum?... Eh, lasă! Lasă, că ești bine, bine! În ziua de azi cine mai pune preț pe oameni? Nimeni!...

-Hmp!...

-Păi, da!... Îți spun eu! Nu te necăji, căci oamenii vin și pleacă, și rămâi cu ceea ce ai și care nimeni n-are a-ți fura, pe tine...

-Ia!... Auzi? M-ai dă-mi din ulcica ta.

-Ia, să fii sănătos!

Acesta îi dă brunetului ulcica, prividu-l pe urmă cum acesta se desfată cu lichidul amărui. Privi zeflemitor și ar fii dorit să-l poată opri... Sasuke observă acest lucru, și-l bău în tocmai până la fund.

-Ah, mie nu mi-ai lăsat?...

-Nu... Mi-era sete.

-Setilă ți se mai spune! zise acesta râzând jalnic.

Sasuke, însă, fierbea pe interior, iar mușchii i se încordau spasmic. Astfel, după încă câteva clipe, acesta se ridică dintr-o dată și, gata să-l ia la goană pe omul cu pălărie, aruncă după el cu ulcica goală.

-Ia, mai du-te dracului!... Ce? Arunci așa cu ulcica din care eu ți-am dat să bei! Pu!... Să te mănânce viermii de nedomolit!....

Astfel, cu mâna înfiptă-n pălărie, omul fugii în negura nopții și se făcu nevăzut. Sasuke stătea acum la marginea apei și privi cum aceasta clocotea în spume. Încerca în zadar să deslușească luciul pierdut a acesteia, în care s-ar fii putut privi. Asta era ultima sa dorință în acel moment, să-și vadă chipul obosit cuprins în beție...