Scrisoare din întuneric

Noi.

„Îmi priveai chipul îndelung. Îmi cream impresia că ți-am devenit obsesie. Mi-ai spus că sunt singura pentru care ai adunat atâtea sentimente puternice. Că n-ai mai iubit pe nimeni așa. Că sunt unică.Vorbeai așa frumos. M-ai amăgit mult timp cu istorisirile tale amplificate mult de imaginația mea. M-ai anunțat că ne vedem în curând. Nici nu apucasem să refuz sau să răspund afirmativ. Ți-am oferit putere de decizie. Inima mea făcea asta. Dar oare gândeam asta? Nu mă mai cunoșteam pe mine.Te așteptam de multă vreme. Credeam că ai să stârnești scânteia unei noi povești. Aveai un timbru atât de special...Șoaptele tale mă sedau ușor. Să nu cumva să încetez să te iubesc.

Nu era soare pe cer, aproape niciodată de când mă știu, însă erai capabil să îl faci să apară sub altă formă. Alungai ploile. Ploi pe care eu le iubeam. Dar renunțam la ele pentru tine. Nu ningea deloc. Era rece. Un frig groaznic de dulce. Groaznic. Dar gândurile mele cunoșteau căldură.. Erau blânde, uitau de tot când tu pășeai spre mine. Îmi aduc aminte de tine frumos, chiar dacă te-am urât, poate, cândva. Da, au fost și astfel de clipe. Clipe reci, mai reci decât frigul de atunci. Îmi doream să nu mai exiști. Să trec peste și să mă gândesc: „Acum nu!"Ne vedeam de puține ori. Aș putea regreta acest lucru. Am mai cunoscut, chiar, alții ca tine. Iar acum nu pot conștientiza exact dacă mi-ai făcut rău sau bine. Dacă ai fi tăcut, poate ar fi fost diferit. Dar cum ai mărturisit totul, ai schimbat, de asemenea,totul. Îmi dădeai, atunci, o lume întreagă peste cap, mă făceai să îmi îndrept atenția doar pe a te caracteriza, doar pe a-mi forma o părere. Și apoi eram inundată de regrete. Voiam să întorc cuvinte, să fiu stăpâna ta și să merg înapoi să dau viață gândurilor. Gânduri care au rămas doar gânduri. Eram slabă. Zilele care mai curgeau până aveam să te văd le ascundeam în mine. Exact ca atunci când... Nu există comparație, în fapt! Tot la tine mă gândeam. Îmi puneam speranțele unui nou început în tine. Și totul începea de la sărutul acela pe care mi l-ai oferit acum multă vreme. Cel care mă făcuse să te accept. Venin! Mi-ai înveninat o viață întreagă, un destin, un ocean de sentimente. Tot ce eu eram. Și, totuși, creștea în mine un dor nebun. Voiam să te revăd. Să îmi ții sufletul în palmă, să te joci cu mine, să îmi aduci universul înapoi. Mi-ai înveninat atunci viața cu miere. Te gândești acum dacă ești cumva tu?Ei bine, Nu!"