când haosul mi-a dat primul impuls, primul minut s-a scurs
fiind dat uitării.
în liniștea mării, m-am regăsit speriat de propriul abis
ucis pe râul Styx am trecut
cu fața spre cerul închis am gemut
și m-am abătut din calea cea dreaptă
scos din absurd.
Semnale de fum, lumină și scrum
din raze neoane se sparg și se-adună
alături de omul
se despică atomul și-apoi cu racheta spre lună
o veste mai bună, trăind în minciună
se-ascunde în munți lângă brazii cărunți
și descoperă focul, înarmat până-n dinți.
Minți, socotite ca genii se zbat într-o lume condusă de sfinți
părinți își privesc din absurd trecutul golit și-nrobit de probleme spectrale
gonit de suflete goale țesute din pielea iubirii ce moare
încinsă în iadul perpetuu al lumii concise în care
pe rană pui sare și uiți tot ce doare
le-aud tot mai tare
...
fulgerul e incipitul, trecutul, sfârșitul
aștept arogant infinitul.
