Atins de primul fulger căzut din cer
cu-n trup firav și-un caracter efemer
slăbit mereu, speriat de zorii dimineții
pierduți ușor ce-n urma lor lăsau urme adânci
compara iubirea cu aceeași simplă piatră pe care într-un final tot în apă-o arunci
cum poți tu oare
să-ți dedici viața unei colecții banale de bunuri materiale
și spirite goale.
privea atent spre oricine
chiar dacă nu-l putea vedea reușea să-l înțeleagă prea bine
cu ochii minții era în stare să atingă noi culmi
nestrăbătute de nimeni până acum
iar uite-l pe el speculând creația la început de drum
urât de cei mulți, îi ajuta cu un zâmbet discret
dar atât de cald încât puteai să juri că ai atins acel punct perfect
al existenței tale, ascunse-n tăcere
nu puteai părăsi un om lângă care radiezi
și cu-a lui vorbe te scapă de durere.
o liniște spirituală
declanșa reacții în lanț pe-o scară socială colosală
complicând conflicte și războaie de talie mondială
Vorbea deschis în centrul celor ce-l ascultau
iar agonia sufletelor rele nu-l deranja
ci mai degrabă-l întrista cumplit
povestea cum fiecare e sortit unui destin neîmplinit
deciziile oferindu-ți un timp infinit pentru a face bine.
cu vocea lui calmă
decima religii întregi ce foloseau credința pe post de armă
ațintită la capetele celor ce înțeleg poate prea puțin
minciuna șoptită de-un personaj meschin
un diavol cu chip de serafim umblă liber printre noi
în lipsa soarelui și-a lunii apa devine noroi.
din haos el crește, le repeta mereu
iar cenușa celor întinși o port pe umărul meu
întunericul astfel înghite cu-o aspră chemare
al lumii dezastru și-o vastă teroare
se poate lăsa fără știre, un taur aleagră spre-o certă pieire
și voi sunteți unul și-acel animal din materie compus
sunteți tot voi.
natura recapătă zone urbane preluate de ierburi mlădioase
deșertul de apă inundă și frunze tăioase acoperă sunetul clar
dar o liniște sumbră în parte se lasă
căci ultima voce a primului om este ștearsă.
Vorbe încep să se-audă
mulțimea începe o nouă dezbatere sumbră
aleg să-l urmeze pe-acel necunoscut ce parcă trăiește în umbră
desculți își ațintesc ochii spre lumina din cer
lăsând liberă calea spre un viitor plin de mister
se împart în două
grupuri, cerul începe a plânge și plouă
o luptă verbală treptat ia amploare
din mâinile celor ce vor să-nțeleagă
și vor o schimbare apare-un mormânt în loc să răsar-o floare
trecutul, viitorul și prezentul se-ntâmplă simultan
tot ce a fost, va mai fi
plasat pe același plan la nesfârșit
conturat de lucrul greșit
în peșteră, Platon zidit
nu poate distinge nici propria voință.
Dispare din mijlocul lor,
sperând ca măcar peste-o mie de ani să încheie
setea de rău și putere
s-aprindă în mințile lor o mică scânteie
poarta cerului deschide ușile ruginite
de coloșii din trecut ce-acum sunt doar un mit
și ia aminte zicalele unui părinte
deghizat în om al străzii
spulberat de-o harpie cu steagul națiunii
ce-și chinuie plozii.
Face un pas înapoi și doi înainte
hotărât că nici plecarea lui nu poate pe oameni să-i alinte
piciorul îi plutește ușor în tandem cu pământul
ridică mâinile spre cer îmbrâțișând curajos vântul
același final stereotipic
s-a repetat și se repetă la infinit
ce bine era să fi scăpat
de-acest instinct nenorocit.
din pace altminteri născut
pe fundul prăpastiei în pace se-ntoarce
un fulger lovește al lumii țesut
timpul abdică și-o ia de la-nceput.
