Mă completezi.

Ce se întâmplă cu mine?

  Ce s-a întâmplat cu mine? De ce zac într-o baltă de sânge? Simt cum trupul îmi e străpuns de frig şi mă doare capul groaznic...Tip. Urlu. Mă zbat în propriul sânge,şi simt ca agonia asta o să mai dureze ceva timp..Mi-e frig. Un sentiment de teamă-mi străpunge inima,şi-aşa ciuruită de chinul pe care-l trăiesc. Încerc să mă ridic,cad. Incerc sa mişc mâinile,nu pot. Le simt lipite de pământul umed şi rece care pare că ţipă o dată cu mine şi că-mi simte durerea. Văd totul în ceaţă,şi nu pot să zăresc clar formele copacilor. Bate vântul. E toamna?! Nu mai ştiu nimic...de parcă mi a fost oprit creierul. Plâng. Simt cum lacrimile îmi curg pe obrazul îngheţat. Doamne...mă dor toate!! Îmi simt corpul paralizat,fără vlagă. Plouă. Se pare că totul plânge cu mine. Pomii,iarba,cerul...durerea mea asurzitoare face lumea să se neliniştească. În mintea mea sunt 1000 de întrebări..Ce caut aici? Ce s-a întâmplat? De ce mă doare în halul asta? Reuşesc să ridic o mâna de pe sol,o duc la cap. Îmi mângâi faţă,dar nu simtnimic... 

"De ce aţi plecat fără să vedeţi dacă mai e în viaţă?"-se aude o voce groasă,impunătoare. Încerc să strig după ajutor,dar nu pot. De ce cuvintele mele se împotmolesc? Vinespre mine. Văd un bărbat solid,brunet,îmbrăcat în negru. Mă priveşte fix. Îi zăresc clar ochii. Doi ochi mari,verzi,pătrunzători şi îndureraţi.

-De ce pe ţine nu te-a luat nimeni,micuto? Off..hai să te ducem la spital,că nu vreau să mori aşa..

În sfârşit! A venit cineva şi după mine! Nu mai sunt singură!!! Cineva îmi ascultă durerea. Mulţumesc,Doamne,că agonia a luat sfârşit!

Clipesc încet,îmi simt ochii lipiţi şi pleoapele greoaie. Respiraţia-mi e sacadată. Nişte ţiuituri se aud pe fundal. Deschid ochii mari,şi văd un salon. Sunt la spital. Zac pe o saltea dura,zici că-i pat de tortură,Doamne! Mă doare capul. Ahh,cât de rău mă doare capul! O asistentă plinuţă,brunetă şi cu un zâmbet tâmp vine lângă patul meu si îmi şopteşte că totul va fi bine,dacă voi lupta. Nu am înţeles ce a vrut să zică...dar sincer,nici măcar nu îmi pasă. Tot ce vreau să ştiu este 1. Ce s-a întâmplat cu mine? şi 2. Cine e cel care m-a salvat? Se aude uşa salonului. Un bărbat frumos,extraordinar de frumos,cu nişte ochi verzi...-acelaşi bărbat care mi a promis că voi fibine-. Se apropie de mine. Îmi pune mâna pe frunte şi începe să mă mângâie uşor. Zâmbeşte. încerc să zâmbesc şi eu. Vreau să îi spun "Mulţumesc!" dar nenorocită asta de mască de oxigen nu mă lasă. Clipesc de două ori consecutiv şi îmi cad lacrimi pe obraz. Cred că şi-a dat seama ce-mi doream să fac...  

*HEEII. Îmi cer scuze pentru că acest capitol este scurt,însă sunt la început și vreau să văd cum e treaba pe aici. :)) Sper să vă placa! *