Imi amestec cafeaua, facand cercuri concentrice in spuma ei, imi doresc sa ma pierd in mirosul ei imbietor…sa ma lichefiez si sa ma evapor. Vantul imi infioara pielea si metalul rece al scaunului imi lasa urme in pulpe.
Se aud doar pescarusii, pescarusii si marea…si o melodie undeva in departare, sunetul ei se rafuieste cu sunetul valurilor. Eu sunt strajerul de la granita, victima razboiului lor, simturile imi sunt luate ostatice, dar le predau bucuroasa, dornica sa incerc capitularea totala.
Imi afund picioarele in nisipul umed, calc pietrisul plin de franturi de scoci, vise si rasete, toate sunt sub talpile mele. Urmele mele si ale tururor strajerilor sunt inundate de sarea marii, sunt topite sub neintreruptul vals al valurilor.
Inngenunchiez si astept infruntarea, ultima reduta, pielea mea, se contracta sub asediul continuu.
Finalul e aproape, vibrez in asteptarea lui. Ii simt pe toti in aceeasi incordare, suntem invizibili unii pentru ceilalti dar interconectati, suntem toti strajerii acestei lumi, predestinati aceleasi soarte.
Nisipul se usuca din loc in loc, unde fiecare stajer asteapta frematand, insule de energie pe un mal de mare involburata.
Mai e putin…
Fascicule de lumina apar la orizont, rasaritul este anume pentru noi, acum strajerii sunt regi.
Nisipul se ridica in jurul fiecaruia si incordarea se sparge in mii de cioburi, ne evaporam.
Amurgul existentei noastre s-a contopit cu rasaritul lumii pe care am strajuit-o.
Noi suntem strajerii noptii...
