Stand asa cu laptop-ul pe brate, gandindu-ma la un plan, imi reamintesc de barbatul din masina. Nu cred ca era cu mult mai mare ca mine…Avea o privire patrunzatoare, parca absorbita de mine…Gandul la acel barbat dispare cand o melodie imi atrage atentia. Era telefonul meu care suna de zori cu melodia mea preferata –Born to die: Lana Del Rey- la ringtone. Minunat: un apel cu numar necunoscut. De asta mai aveam nevoie acum. Prefer sa nu raspund asa ca las “casuta vocala” sa-si faca treaba.
“-Buna! Nu pot raspunde momentan, dar chiar vreau sa aud ce ai de spus. Lasa-mi mesajul dupa <Beep>.” a “spus” inregistrarea facuta de mine pentru astfel de situatii.
*Beep*
-Buna! Tu nu ma cunosti, dar eu te stiu perfect. Stiu unde stai, stiu totul despre viata ta, dar , mai ales, stiu cu ce te ocupi. N-o sa-ti divulg secretul, dar ai grija.
-Nu se poate! Am strigat eu dupa ce a inchis. De unde a aflat? Cum e posibil asa ceva?
Intrebari peste intrebari imi inundau capul si ma face sa ma prabusesc pe pat.
“N-o sa-ti divulg secretul…”. Oare sa ma bazez pe asta? Si sa am grija la ce? Ce mi s-ar mai putea intampla inafara de faptul ca pot face peste 20 de ani de inchisoare pentru faptele mele?
Caut cu privirea o sursa de inspiratie pentru un plan –desi imi e greu sa cred ca o sa gasesc ceva-. Si totusi, dau peste un ziar pe care scria mare: “VAND APARTAMENT IN SAN DIEGO-50.000 $”. Bingo! Notez pe o hartie numarul de telefon al persoanei cu apartamentul si ma pun pe gandit. Cum sa parasesc aces oras minunat in care locuiesc de atat de mult timp? Nu am cum sa parasesc locul acesta splendid. Dar daca raman aici…Gata. Sunt hotarata, voi pleca peste o saptamana. Pana atunci ma voi mai ocupa de vreo 2, 3 persoane. Oricum, ce se paote intampla?
Dupa ce imi recapitulez planul care avea sa fie efectuat peste ceva timp, ma indrept spre geam si privesc in gol, dar ceva imi atrage atentia. O persoana, mai exact. Si nu una oarecare. Era el. Tipul din fata blocului care statea in masina si ma “spiona” cu o seara in urma. E, oarecum, atragator. In fine, asa se vede de la distanta. Statea si fuma, rezemat de masina sa si privind spre cer, cercetand cu atentie fiecare detaliu cu o privire care putea fermeca aproape orice fata. Aproape. Observand ca are de gand sa se intoarca spre mine m-am indepartat de geam , sperand ca nu m-a vazut.
Ce aveam sa fac acum e cu certitudine un lucru nebunesc. Poate cel mai nebunesc lucru facut de mine? Nu…am facut multe nebunii la viata mea. Cum ar fi sa omor persoane pentru razbunare? Da.
Ma imbrac repede – imi pun si paltonul, bineinteles-, imi pun peruca si ochelarii apoi ies din apartament. Bagand mana in buzunarul paltonului dau peste ceva…un pistol. Doamne! Acum realizez ca inca mai am pistolul lui Arthur. Eh…poate o sa-mi fie de folos.
Deschid Putin usa blocului cat sa vad daca mai e acolo si il zaresc privind spre geamul meu. Raman asa pana cand decide sa plece. Credeam ca nu o mai face! Dar, proasta cum sunt eu, nu raman pana cand pleaca de tot. Actionez fara sa gandesc. Am iesit din scara blocului inainte ca el sa porneasca masina…si m-a vazut. Masina lui se indeparta incet, eu cautand ceva cu care pot sa-l urmaresc: o masina. Mai exact, un taxi care era parcat langa blocul meu. Intru in el si rostesc niste cuvinte pe care intotdeauna am vrut sa le spun:
-Urmareste masina aia.
-Ok, a zis taximetristul, nedumerit.
Mergeam cu 80 km/h pe o strada aproape libera!
-Nu poti mai repede? am intrebat eu enervata.
-Nu vreau o amenda, a zis acesta indiferent.
-Opreste! am strigat eu vazand ca masina acelui “el” se indeparteaza.
-Dar…
-Acum!
Cobor din masina, ii dau banii si raman singura in mijlocul drumului. Nu aveam cum sa-l ajung din urma, asa ca ma intorc acasa. Rose Hills a dat gres.
