AWARENESS

Capitolul 2 - Christian

Ruxandra devenea din ce în ce mai speriată. Avea impresia că și asistenta o mințea, nu doar Ramona. Totodată, acest sentiment se trăgea din faptul că nu-l mai putea vedea pe Christian. Se evaporase de îndată ce asistenta intră pe ușă :

- Verificați vă rog fereastra. E imposibil să nu-l fi văzut. Sigur a ieșit pe acolo.

Asistenta se îndreptase încet către fereastra de lângă patul Ruxandrei, acaparată cu gratii înalte de fier.

- Draga mea, nu ar fi putut să intre sau să iasă nimeni pe aici. Ar fi fost împiedicat de gratii. Vezi ?! zise asistenta, deschizând fereastra.

- Vă repet, a fost cineva aici. Știu și cine ! Vreau să dau un telefon.

- Cred că e timpul să dormi, Ruxandra.

- Nu vreau, am dormit până acum, vreau să o sun pe prietena mea, un minut, vă implor !

Dându-i un telefon, asistenta ieși din cameră, lăsând ușa deschisă.

- Ramona, sunt eu. Te rog vino la spital, am nevoie să vorbesc cu tine.

- Sunt în mașină. Dau examenul de condus, o să ajung în două ore.

- Două ore ?! Ramona ! Am nevoie de tine acum... a venit Christian la mine în cameră, a vrut să mă omoare pe acoperiș la "3CM" și nu mă simt în siguranță aici, de una singură.

- Ascultă-mă Ruxii, nimeni nu o să te omoare. Ai grijă de tine până ajung eu, Christian nu o să-ți facă niciun rău.

"Idioato ! Fi-ți-ar examenul să-ți fie. E mai important decât mine." își spunea Ruxandra, aruncând telefonul pe jos.

- Să știi că nu-i frumos. Îți dau telefonul meu să vorbești, iar tu îl arunci pe jos ? Nu o să mai primești, spuse asistenta, luându-și telefonul și închizând ușa.

- De parcă depind de tine, proasto ! țipase pacienta, nervoasă. E un afurisit de spital, nici măcar nu am ce căuta aici, mă simt bine.

Decisese să plece. Chiar nu avea ce căuta aici. Se simțea mai bine ca niciodată, fizic vorbind.

Își trase perechea de jeanși, tricoul și jacheta împreună cu tenișii Converse negri, și-a prins părul într-o coadă și a ieșit din cameră.

Holul spitalului se întindea pe o porțiune mult mai mare decât și-ar fi imaginat. De asemenea, erau o grămadă de asistente și doctori care i-ar fi îngreunat mica misiune a Ruxandrei. Pășea speriată, văzând tot felul de oameni pe care niciodată nu i-a văzut când s-a operat de apendicită, în clasa a VII-a. Acum e a XII-a. E drept că de atunci nu a mai mers într-un spital, dar știa sigur că nu astfel de oameni ar trebui să fie aici : unul dintre ei se lupta cu asistentele, altul zgâria pereții cu propriile unghii care în final se smulgeau din carne, urmate de un propriu zâmbet, un pic sadic.

"Unde dracu' sunt ?" se gândea, dar fără folos.

A intrat într-o cameră mare, plină cu fotolii și măsuțe, pe care erau cărți de joc și foi de scris. Față de alte camere, aceasta era cea mai luminată și avea cele mai mari ferestre. Se plimba, foarte încet, încercând să înțeleagă unde se află.

Nu-și putea găsi telefonul. Începu să se gândească de câte zile nu-l mai găsea, dar nu-și putea aminti ce a făcut cu el.

- Ce cauți aici, ești rebelă ca și mine ? se auzi o voce, din fața unei uși de fier, ruginită.

- Cine ești ? întrebă Ruxandra, păstrându-și calmul.

O adolescentă de 17 ani, îmbracată într-un halat alb, cu părul roșcat și ochii verzi se îndreptă către Ruxandra, întinzând mâna :