Toate acele locuri minunate

Finch & Violet

Finch

Sunt treaz din nou. A șasea zi.

Oare astăzi este o zi potrivită ca să mori?

Mă întreb asta în fiecare dimineață, când mă trezesc. La ora a treia de curs, când încerc să țin ochii deschiși, pentru că domnul Schroeden mormăie încontinuu. La cină, când dăm mazărea din mână în mână. Noatea, când stau întins fără să pot dormi, pentru că mintea mea nu vrea să se deconecteze, căci sunt atâtea lucruri la care trebuie să mă gândesc.

Astăzi este oare acea zi?

Și dacă nu astăzi - atunci când?

Mă întreb asta și acum, când stau pe o muchie îngustă, încât sunt, practic, una cu cerul. Privesc în jos, spre asfalt, și lumea se clatină. Închid ochii, bucurându-mă de felul în care totul se învârtește în jurul meu. Poate că de data asta o s-o fac - să las aerul să mă poarte departe. O să fie ca și cum aș pluti într-un bazin, purtat de curent până nicăieri.

Nu-mi amintesc cum am urcat aici. De fapt. nu prea îmi amintesc nimic din cele întâmplate înainte de sâmbăta asta, oricum nimic din iarna asta. Așa mi se întâmplă mereu - uitarea, trezirea. Sunt că bătrânul ăla bărbos, Rip Van Winkle. Acum mă vezi, acum nu mă vezi. Ai crede că m-am obișnuit cu asta, dar ultima oară a fost cel mai rău, pentru că nu dormisem de vreo două zile sau de o săptămână sau două - dar am dormit în timpul sărbătorilor, adică de Ziua Recunoștinței, de Crăciun și de Anul Nou. N-aș putea să vă spun ce a fost diferit de data asta, doar că, atunci când m-am trezit, m-am simțit mai mort decât de obicei. Treaz, mda, dar complet gol pe dinăuntru, de parcă cineva s-ar fi înfruptat din sângele meu. Asta este a șasea zi de când sunt iar treaz și prima săptămână în care mă întorc la școală, din 14 noiembrie.

Deschid ochii și pământul este încă aici, dur, veșnic. Sunt în clopotnița liceului, stând pe o bordura cam de 10 centimetri înălțime. Turnul e destul de mic, doar câțiva metri pătrați de beton de jur împrejurul clopotului, apoi acest zid scund de piatră care ține loc de balustradă, pe care m-am urcat eu, ca să ajung aici. Din când în când, lovesc în el cu picioarele, ca să-mi amintesc că există.

Țin mâinile desfăcute, de parcă aș oficia o ceremonie și întreg orașul ăsta micuț, teribil de plictisitor, ar fi propria mea congregație.

-Doamnelor și domnilor, strig. Vă urez bun venit la moartea mea.

V-ați putea aștepta să spun "viața mea" din moment ce abia m-am trezit și toate cele, dar numai când sunt treaz mă gândesc la moarte.

Strig în stilul demodat al vechilor predicatori, cu toate bâțâielile din cap și cuvintele cântate spre final, și aproape că-mi pierd echilibrul. Mă las pe spate, bucuros că n-a observat nimeni, pentru că, s-o recunoaștem, e greu să pari viteaz când te agăți de balustradă ca un laș.

-Eu, Theodore Finch, în nedeplinătatea facultăților mele mintale, las moștenire toate bunurile mele lui Charlie Donahue, Brendei Shank-Kravitz si surorilor mele. Toți ceilalți pot să se ducă d... Acasă, mama ne-a învățat destul de devreme cum să scriem cuvântul ăsta sau, mai degrabă, cum să nu-l scriem (dacă e musai să-l folosim), și, din păcate, eu asta am ținut minte.

Chiar dacă s-a sunat deja, unii dintre colegii mei de clasă încă se mai flendură prin curte. Este prima săptămână a celui de-al doilea semestru din ultimul an, și se poartă cu toții de parcă au terminat deja și au plecat de-aici. Unul dintre ei se uită în sus, în direcția mea, de parcă m-ar fi auzit, dar ceilalți nu, fie pentru că nu m-au zărit, fie pentru că știu că nu sunt aici și... A, bine, e Theodore Ciudatu'.