Toate acele locuri minunate

Violet

154 de zile până la absolvire

  Vineri dimineață. Biroul doamnei Marion Kresney, consilier al școlii, cu ochi mici și blânzi și un zâmbet prea mare pentru fața ei. Conform certificatului de pe perete, de deasupra capului ei, este de cincisprezece ani la Bartlett High. Asta este cea de-a douăsprezecea întâlnire a noastră. Inima îmi bate încă puternic și mâinile îmi tremură, după ce am stat pe muchia aia. Mi s-a răcit tot corpul și tot ce-mi d resc este să mă întind undeva. Aștept s-o aud pe doamna Kresney spunând: Știu ce-ai făcut în timpul primei ore, Violet Markey. Părinții tăi sunt pe drum. Doctorii așteaptă, pregătiți să te ducă la cel mai apropiat sanatoriu de boli mintale. Dar începem ca de obicei. 

— Ce mai faci, Violet? 

— Bine, dumneavoastră? 

Stau cu mâinile sub mine.   

  — Bine și eu. Hai să vorbim despre tine. Aș vrea să știu cum te simți.

 — Sunt bine. Doar pentru că n-a adus vorba, nu înseamnă că nu știe. Aproape niciodată nu pune întrebări directe. 

— Cum dormi? 

Coșmarurile au început la o lună după accident. Întreabă de asta ori de câte ori ne vedem, pentru că am făcut greșeala să-i pomenesc mamei, iar mama i-a pomenit ei. Ăsta este unul dintre motivele principale pentru care sunt aici și pentru care nu-i mai spun nimic mamei. 

— Dorm bine.

 Chestia este că doamna Kresney zâmbește absolut întotdeauna, indiferent ce s-ar întâmpla. Asta îmi place la ea. 

— Vreun vis urât? 

— Nu.   

  Obișnuiam să mi le notez, dar n-o mai fac. Pot să-mi amintesc fiecare amănunt. Ca ăsta, pe care l-am avut acum patru săptămâni, când am fost efectiv topită și am dispărut. În vis, tata îmi spunea: „Ai ajuns la capăt, Violet. Ți-ai atins limita. Toți avem o limită, iar a ta este acum". Dar eu nu voiam asta. Am privit cum picioarele mi se prefac în niște băltoace și dispar. Apoi, mâinile. Nu a durut, și-mi amintesc că m-am gândit: N-ar trebui să-mi pese, pentru că nu doare. Era doar o alunecare. Dar îmi păsa căci, organ după organ, restul corpului meu a devenit invizibil înainte de a mă trezi.  

Doamna Kresney se foiește în scaun, cu zâmbetul înțepenit pe față. Mă întreb dacă zâmbește și în somn.

 — Hai să vorbim despre facultate. 

Anul trecut în vremea asta, mi-ar fi plăcut să vorbesc despre facultate. Eleanor și cu mine obișnuiam să facem asta, după ce mama și tata mergeau la culcare. Stăteam afară, dacă era destul de cald, sau înăuntru, dacă era prea răcoare. Ne imaginam locurile unde am merge și oamenii pe care i-am cunoaște, departe de Bartlett, Indiana, populația 14 983, unde ne simțeam ca niște extraterestre venite de pe vreo planetă îndepărtată. 

— Ai candidat la UCLA, Stanford, Berkeley, Universitatea din Florida, Univer- sitatea din Buenos Aires, Northern Caribbean University, Universitatea Națională din Singapore. Este o listă destul de diversificată, dar ce s-a întâmplat cu NYU?

 Încă din vara de dinaintea clasei a șaptea, programul de scriere creativă de la NYU a fost visul meu. Asta datorită vizitei pe care am făcut-o la New York cu mama, care este profesoară la facultate și scriitoare. Și-a susținut lucrarea de absolvire la NYU și, timp de trei săptămâni, am stat toți patru în oraș și ne-am întâlnit cu foștii ei profesori și colegi de clasă — romancieri, dramaturgi, scenariști, poeți. Planul meu era să candidez pentru admiterea timpurie din octombrie. Dar apoi s-a întâmplat accidentul și m-am răzgândit.