Moştenirea Dragonilor

Promisiunea

Cel mai plăcut lucru în viaţă este somnul. Cel mai plăcut tip de somn este somnul lung şi odihnitor din week-end, după o săptămână încărcată şi obositoare. Din păcate orice lucru frumos are şi un final pe care toţi îl urâm: trezirea în dimineaţa următoare. Acea trezire bruscă şi necruţătoare, care te rupe din visare şi fericire, amintindu-ţi că începe o nouă săptămână de coşmar.

Exact asta se întâmplă şi în această dimineaţă. Alarma setată pe telefon începe să sune şi mă trezeşte tocmai în cel mai plăcut moment. Caut cu mâna dreaptă telefonul însă nu-l găsesc în apropierea mea, deşi îmi dau seama după sunet că e chiar lângă mine. Razele soarelui intră pe geam şi îmi aterizează pe faţă, forţându-mă să îmi deschid, uşurel, ochii. Îi deschid încet, puţin câte puţin, căci încă mă lupt cu impulsul de a mă culca, iar alarma care îmi sună puternic în apropiere şi razele fierbinţi şi puternice ale soarelui, care îmi rănesc ochii, mă ajută în această luptă, pe care o câştig, din păcate.

Primul lucru pe care îl văd, acum că m-am trezit, este covorul moale şi aşternutul care atârnă pe marginea patului. „Iar am dormit pe jos." este primul gând care îmi trece prin minte, căci mi se întâmplă des să mă culc în pat şi să mă trezesc pe covor. „Acum gata. Hai sus!" îmi spun în timp ce îmi întind corpul amorţit. Răcoarea podelei îmi dă impulsul necesar ridicării în picioare, căci am sărit aproape instant când un curent de aer rece îmi acoperi pielea şi îmi dădu fiori pe şira spinării.

Mă duc la baie, mă spăl pe faţă şi apoi mă uit în oglindă. Uneori simt că nu mă văd pe mine în oglindă ci este un străin care stă ascuns de cealaltă parte a peretelui şi îi place să mă imite. Însă până acum nu am mai întâlnit un băiat care să semene cu mine. Cu un păr şaten bogat, îndreptat, în şuviţe, spre spate, cu bretonul despicat, încadrându-i fruntea perfect, până la sprâncene. Cu ochii de un albastru strălucitor, precum cel mai senin cer de vară şi cu un ten prea catifelat pentru un băiat. Mă îndepărtez puţin şi îmi privesc corpul gol în oglindă. E aproape normal. Chiar dacă nu merg la sală, muşchii sunt bine dezvoltaţi şi conturaţi, dând impresia că sunt un sportiv desăvârşit. Asta e una dintre diferenţele dintre mine şi colegii mei. Cealaltă diferenţă este semnul din naştere pe care îl am pe piept în zona inimii. Pare o rană făcută de ghearele unui animal uriaş, având o culoare albă foarte lucitoare şi pură.

M-aş putea uita mult timp în oglindă şi să continui să mă întreb „Cine sunt?", dar nu am timp acum. Trebuie să merg la şcoală. Mă îmbrac repede, cobor în bucătărie şi mănânc, pe fugă, un bol de cereale cu lapte şi plec spre şcoală. Într-o secundă ajung în faţa porţii liceului, aflat la 15 km depărtare de casa mea, însă asta nu e o problemă atunci când ai puteri de dragon.

„Cum am ajuns aşa?" e întrebarea la care nu am găsit un răspuns. Am fost abandonat pe la naştere pe treptele unui orfelinat, deci nu ştiu cine îmi sunt părinţii. „De unde ştiu că sunt dragon?" asta e întrebarea la care ştiu răspunsul, dar regret că l-am aflat târziu. Am stat 8 ani la acel orfelinat. Într-o zi frumoasă de vară viaţa părea că îmi zâmbeşte, în sfârşit, şi am fost adoptat de o familie foarte drăguţă. Sau cel puţin aşa părea... Primele zile erau cele mai bune din viaţa mea. Simţeam că sunt iubit şi că am o familie care să îmi fie alături şi un loc căruia să îi pot spune acasă. Totul s-a spulberat la finalul celei de-a doua săptămâni, într-o seară întunecată şi ploioasă. Îmi amintesc de parcă ar fi un coşmar care şi-a lăsat o amprentă eternă pe sufletul meu.

Nu mi-am dat seama până în acea seară că „tatăl", deşi îmi e imposibil să-i spun aşa, era dependent de alcool şi acţiona violent când se afla sub influenţa lui. În acea seară, el a venit mai târziu acasă şi a început să se certe cu cea căruia cu o deosebită plăcere îi spun „mamă". Ca să nu fiu implicat în una din aceste scene, care păreau a fi ceva regular pentru ea, „mama" m-a trimis în camera mea, însă furtuna m-a speriat atât de tare încât am preferat să rămân în spatele uşii închise. „Mare greşeală", acesta este gândul care mă bântuie de fiecare dată când îmi amintesc urmarea.