》Poveste fără sfârşit《

Capitolul 4

26 februarie.
Citesc câteva rânduri care aparent mă lasă fără cuvinte. E un mesaj de la el în care îmi cere să fim împreună. Fără să mai stau pe gânduri am acceptat, dându-i şansa să ne cunoaştem. Distanţa nu e o piedică, în plus un băiat ca el chiar merită aşteptat.

  Ador să vorbesc cu el. Are o voce atât de caldă şi o calmitate ce mă omoară. Mă completează perfect.

  Din câte observ pare că e o fire închisă.

  Nu-mi spunea multe despre el. Trebuia să-l trag de fiecare dată de limbă ca să aflu câte ceva.
  Uşor, uşor inspirându-i încredere, a început să-şi dea drumul la vorbă, să se destăinuie. Mă bucur că am reuşit. Defapt eu mereu reuşesc. E un al doilea talent al meu ascuns.

  La fel ca şi mine a mai avut o singură relaţie înainte. O relaţie eşuată.
  Ajungi să pui suflet ca fraierul pentru o persoană care nu e demnă de tine, o persoană care pur şi simplu nu e in stare să te aprecieze, o persoană total nepotrivită.

  Trecu' luna mai, trecu' şi aprilie şi amândouă trecuse al naibii de greu. Gândul că mai e puţin, mă ţine in viaţă.

  Lăsându-mi uşor capul pe spate, simt cum vântul îmi atinge timid părul meu şaten, lung si des. Cerul capătă un albastru pur şi la fel de vioi, iar norii...norii prevestesc un nou inceput. Altădată " norii se transformau în picături de ploaie ca să îmbrăţişeze pământul" iar acum se pare că l-au cam uitat.

  Imi ridic capul puţin ameţită şi număr zilele rămase până să îl văd dinou pe Cătălin. 15 zile atât.
  Mi-ar fi plăcut să pot să mă teleportez, să-l iau in braţe ca să-i mai treacă şi lui din dor dar imposibilul îsi spune cuvântul.

  Nopţile deveneau atât de neliniştite. Mă zvârcoleam în pat ba pe-o parte, ba pe alta, dar nici urmă de somn. Moş Ene iar a uitat să-şi trimită oiţele pe la mine.

  Sper să fie înalt, imi zic. Oare mă va plăcea?! Bănuiesc că poate o fi uitam cum arăt... Sper să nu mă lase baltă. Tânjesc după o îmbrăţişare. Simt nevoia de a fi iubită, de-a mi se oferi afecţiune şi un suport moral.

  Vreau asta.

Ora 3:
  Ochii încep să mi se închidă de parcă o greutate imensă apasă pe ei. Pătrund in lumea viselor, în lumea mea în sfârşit.
Oiţele sosiră . Ce-i drept e că au cam întârziat da' le iert de data asta. Noapte bună!