Stăteam în patul meu răcoros și priveam spre geam cum ploaia-şi făcea apariția. Nu eram îngrijorată în privința asta, eu iubeam ploaia. Eram acel gen de persoană care privea lucrurile pe dinăuntru. Ca de exemplu, prin sunetul liniștitor și calm al ploii mă simțeam ca și cum aș fi îmbrățișată de cel mai călduros și frumos înger de pe pământ. Ploaia era ca un fel de familie pentru mine, ea mă înțelegea cum mă simțeam pe dinăuntru. Cel puţin, asta simțeam eu. Locuiam singură de ceva timp. Părinții mei decedaseră în urmă cu aproximativ 5 luni, accidentându-se grav amândoi într-un accident de mașină, murind pe loc.
Mătușa mea insistase să mă mut cu ea în imensul său apartament, dar refuzasem. Iubeam încăperile mici și simple. N-aș vrea să mă laud, dar nu eram o fată prea sofisticată. Eram chiar mai simplă decât unele colege de clasă care se dădeau cu găleți de farduri, coafuri sofisticate, de haine nici nu mai pomenesc. Eu veneam îmbrăcată normal, într-o pereche de blugi și un hanorac negru. Părul mi-l lăsăm desprins, mă simțeam mai liberă. Fiind vorba de prieteni, n-aveam prea mulți, dar îi iubeam. Pentru mine erau ca niște părinți de suflet, mereu mă puteam baza pe ei. Încet, încet, se făcu seară. Era în jurul orei 22:00. Îmi luasem o carte în mână și am început s-o răsfoiesc, de plictiseală. Mă apucă un somn moleşitor. Adormisem cu cartea-n brațe.
CITEȘTI
O simplă fată, dar nu prea.
Teen FictionStăteam în patul meu rece privind spre geam cum norii-și făceau apariţia. Urma să plouă. Dar ce ar fi rău în asta? De ce unii oameni văd ploaia doar ca pe un fenomen al naturii obișnuit? De ce oamenii nu încearcă să privească și înăuntru? De ce? De...
