Couleurs trapèze établi dans les livres

Capitolul 3 ~ Pot dormi cu tine?

Dupa cum am promis, in urmatoarea zi m-am intors cu niste haine noi, pe care eu nu le-am purtat niciodata si cu biletul sau de iesire din spital. Ma privi plin de speranta cu acei ochi mari si argintii. Pareau ca sunt doua cazane pline cu ciocolata alba topita. Ma faceau mereu sa ma pierd in ei si sa nu am cum sa ma intorc. Oftez fericit in timp ce-l priveam cum se imbraca. Cand termina se uita la mine ca o pisicuta curioasa. L-am luat de mana ca un parinte si am iesit impreuna din spitalul care mirosea a clor. I-am prezendat orasul asa cum nu il vazuse niciodata. Atunci, mi-a marturisit ca s-a nascut aici dar la sase ani a fost vandut circului.”Cata cruzime...” Ma gandesc fara sa-i zic. Uneori e mai bine ca cei din jur sa nu stie tot ce simti si gandesti. Abia spre seara, i-am prezentat noua sa locuinta. Era un apartament micut, dar parea ca-i place. Nu scosese un cuvant tot drumul. Ma siteam ciudat ca doar eu vorbisem. Acum, se asezase pur si simplu intr-o colt din sufragerie si privea pierdut covorul cu model de pe podea. I-am facut un ceai de plante si am asezat cana aburinda langa. Nu a reactionat decat dupa ce ma dusese la culcare si un fulger a taiat cerul in doua. L-am auzit cum a deschis usa de la camera mea si tremurand tot s-a apropiat de patul meu cu lenjerie galbuie.

-Pot dormi cu tine?

Intreba pe un ton stins care fusese acoperit de furtuna de afara. Am zambit si am ridicat patura invitandu-l sa se aseze langa. A lasat cana cu ceai inca plina pe noptiera si se culca langa mine. L-am invelit si l-am tras mai aproape pentru ca tremura de frig. Intai, m-a respins, dar incet, incet s-a obisnuit cu atingerea mea si s-a apropiat. Pana dimineata am dormit imbratisati. Mi-a parut rau sa-l las singur in acea imensitate galbena. Mi-a parut rau ca trebuia sa plec, dar eram nevoit. I-am lasat un biletel pe frigider si copia de la cheia casei. Speram sa se descurce. Speram sa fie in siguranta.

-Esti prost, Shi. Stai la etajul douazeci si trei.

Imi spuse colega mea de tejghea in timp ce inregistra niste volume de Dostoievski.

-Ai dreptate, Akami. Ai dreptate.

Spun visator in timp ce o ajutam cu „Crima si pedeapsa”. Greu mai trece timpul cand vrei sa ajungi acasa. Cred ca in acea zi Pamantul se opri din rotire ca sa ma chinuie pe mine. Cand se intuneca si orele se apropiau de miezul noptii, am ajuns acasa. L-am gasit dormind pe canapea. Am zambit bland la acea imagine. M-am apropiat si incostient i-am atins tandru obrazul, apoi buzele.

-Aoi...

Spun soptit, in timp ce ii analizam chipul. Era un copil fata de mine. Era doar o fiinta inocenta care a fost aruncata atat de brutal in lumea cruda. M-am ridicat ca sa nu-l trezesc si l-am invelit cu o patura. I-am facut alt ceai de plante si am lasat cana langa. Nici nu ma mai interesa daca il bea sau nu. „Ma intreb cat o sa rezistam asa.” Imi zic luand o gura din ceaiul englezesc. Las cana pe noptiera si ma culc. Pe la ora doua veni si se cuibari langa mine. Intrebarea sa: „Pot dormi cu tine?” imi rasuna in cap de fiecare data cand ii vedeam perlele. A doua dimineata am fost nevoit sa plec iar la biblioteca. La fel si urmatoarea dimineata si cea care a urmat dupa...l-am lasat singur in casa, acompaniat doar de un bilet pe frigider. Dar, probabil si el a ajuns la o limita pentru ca intr-o seara nu l-am mai gasit. Prima data cand am vazut casa goala, am crezut ca inebunesc de ingrijorare. Dar, nu m aputeam duce la politie ca sa-l declar disparut. Nu aveam niciun drept asupra sa si decizia de a sta cu mine am lasat-o a altitudinea sa. Zilele si-au urmat cursul normal in realitate, dar in sufletul meu se oprira atunci cand disparuse. Nu s-a mai intors in micul apartament si-n patul cu lenjerie galbuie decat dupa o saptamana. L-am gasit langa usa tremurand si ud pana la piele. Ploua. Ma privi speriat, aproape ingrozit. Sentimetul care se putea citi pe chipul meu, nu era unul foarte dragut. Eram suparat ca plecase fara sa ma anunte macar. Fusesem atat de ingrijorat incat am crezut ca in acea saptamana o sa mor. Am trecut pe langa el si am deschis usa. Am lasat umbrela uda langa ea si m-am asezat pe canapea. Il asteptam sa vad daca doreste sa se intoarca sau nu. Stranse cu putere de tocul usii incat am putut sa-i vad degetele cum se albira. Inghiti in sec si se aproprie ca un caine care sparsese o vaza si stia ca este vinovat.

-Imi pare rau ca am plecat, Shiro.

-De ce?

Am intrebat privindu-l cum ingenunche langa mine si-si aseza mainile pe canapea.

-Mi-a... -s-a oprit si inghiti din nou in sec, se uita in stanga si-n dreapta si continua cu o voce tremuranda - ...fost...frica.

-De cine? Sau de ce?

-Poker.

-Cine sunt ei? Sau ce?

Intreb incruntandu-ma. „Ce dumnezeu inseamna Poker?” Imi zic nedumerit. Incerca oare sa ma minta si scornea asa ceva ca sa castige timp? Nu putea sa fie asta. La circ nu ai timp sa inveti sa minti.

-E o organizatie creata sa-i ucida pe cei ca tine. Ei spun ca au un scop nobil si sunt trimisii lui Dumnezeu.

L-am privit curios. „Acum urmeaza sa-mi spui ca sunt <<Cel ales>> si trebuie sa salvez lumea de la anihilare?” Imi spun ironic in minte.

-Nu mint.

Afirma serios. In ochii lui puteam citi sinceritatea, totusi povestea aia nu prea era credibila. Mi-am sprijinit mainile de genunchi si am spus incercand sa pastrez un ton cat mai calm:

-Si ce anume sunt eu?

-Un semi-inger sau Joker.

Imi zise degajat de parca lumea de pe strada si din ziua de azi este un semi-inger. Nici macar nu stiam ca exista asa ceva si acest trapezist imi spunea ca sunt unul. Ranjetul care-mi aparu pe chip, se transforma in ras.

-Esti amuzant, Aoi. Acum, spune-mi de ce ai plecat. Nu o sa fiu suparat pe tine.