Unde se termina basmul loveste realitatea

The beautiful feeling of being alive!!!

Chapter 2

   Totul era nou pentru ea, strazile care ii pareau infinite, copacii dupa marginea drumului care isi inaltau coroana spre cer, chiar si aerul pe care il respira i se parea diferit. Inima Antoniei fusese furata de catre necunoscut.

    “Ahh!! Atat de diferit! Atat de minunat! Vreau mai mult! Vreau sa vad mai mult! Vreau sa simt ca sunt vie!!!” isi spunea Antonia in sinea ei.

-      Michael mai avem mult pana ajungem la ocean?

-      Nu. In trei minute il vom putea vedea.

-      Abia astept sa-l vad!

-      In ciuda maturitatii tale te porti ca un copil, surioaro.

-      Da stiu. Nici mie nu-mi vine sa cred. Eu doar… nu stiu… e ciudat, totul e nou pentru mine. Simt ca nu ma voi putea satura niciodata de lucrurile astea care tie ti se par banale. Michael tu esti un copil norocos.

-      Stiu. Te am pe tine, pe Cecillia, prietenii si colegii de la scoala. Plus sunt ultimul nascut in familia asta. Doar daca as putea ti-as lua povara pe care o porti pe umeri ca fiind  mostenitoarea familiei.

-      Iti multumesc Michael. Dar e povara mea si trebuie sa o duc la bun sfarsit.

-      Dar nu este drept!!! De ce esti tu singura care nu are dreptul la libertate? Ce e in neregula cu familia asta? Oricum ai privi e prea ciudat.

-      Tata ne-a explicat deja. Asta e o traditie a familiei noastre si nu putem face nimic in aceasta privinta. Tot ceea ce putem sa facem este sa ne conformam si sa ne supunem.  

-      Hei surioara! Uite oceanul!

    “Woooow!!! Atat de larg, atat de mare, atat de albastru! Mirosul sarat al apei, sunetul valurilor spumoase care se lovesc de tarm, luna care se oglindeste in apa, stelele care fac apa sa straluceasca, acest peisaj pare sa fie desprins dintr-un basm. Toti spun ca raiul seamana cu o gradina in care cresc toate florile existente in lume, dar dupa parerea mea raiul ar trebui sa arate exact asa.”

-      Deci cum ti se pare? inteba Michael.

     Antonia statu cateva clipe privind vastul ocean. Respiratia i se taiase, parul ei lung era purtat pe aripile vantului, iar pe sirea spinarii simtea furnicaturi pana in maduva oaselor. Privi oceanul cu tristete in ochi, apoi spuse:

-      Nu exista cuvinte cu care as putea descrie ceea ce simt acum, privind o asemenea frumusete.

-      Vrei sa intri?

-      Pot?

-      Bineinteles prostuto. Haide, voi intra si eu cu tine!

    Antonia se descalta de botine, isi ridica blugii cum putu si pasi spre apa.

    “ Ce senzatie relaxanta! Apa este atat de fina incat imi gadila talpile, si e rece. Oooh si nisipul e minunat si adierea lina a vantului care imi mangaie fata…… Aaaah!!! Asta este! Asta e ceea ce cautam! Acum pot simti ca sunt in viata!”

-      Surioara cred ca trebuie sa plecam. Se face tarziu. Este deja 11:30. Daca tata descopera ca nu suntem acasa va fi rau.

-      Ai dreptate. Trebuie sa mergem. Multumesc foarte mult pentru aceasta noapte, Michael.

-      Nu ai pentru ce. Stii ca as face orice pentru tine.

       Antonia se incalta si porni cu Michael inapoi spre casa. Dar pe la jumatatea drumului Michael se opri brusc.

-      Ce e? Ce s-a intamplat? Te simti bine? intreba Antonia.

-      Cred ca am fost urmariti.

-      Poftim? Cum ? De catre cine?

-      Nu stiu. Dar pot sa o simt. Ceva nu este in regula. Suntem priviti.

-      Michael nu ma speria! spuse Antonia cu o voce tremuranda.

        Antonia se intoarse spre Michael si il lua de mana. Cei doi nici nu apucasera sa faca trei pasi caci o persoana aparu dinaintea lor.