Ceva ciudat se întâmplă...

Întunericul

Niciodată nu mi-a fost frică de întuneric. Însă, după vizita Lidiei, eram terifiată. Simțeam că îmi este frică de necunoscut.

Trecuse o săptămână. Efectul sperieturii din acea noapte începea să treacă, dar nu îmi puteam lua gândul de la chipul ei, acea cicatrice, și oh, acei colți care mă puteau sfâșia în orice secundă.

După mi-am zis în sine "Și, dacă am visat? Dacă nu a fost real?" Încercam să îmi dau frica de pe spinare cu acele cuvinte, însă, știam ca ceea ce s-a întâmplat, a fost real.

Am decis să mă documentez cu acest subiect, poate nu eram singura care a fost vizitată de un demon.

Am aflat că acest fenomen se numește "Sleep Paralysis". Practic, corpul tău paralizeaza complet, cât timp ești vizitat de un personaj care este doar în mintea ta.

Eram atât de ușurată! Credeam că înnebunesc!

Totuși, o parte din mine încă zicea că ceea ce s-a întâmplat a fost real. Și acea parte mânca din mine câte puțin... câte puțin.

După încă o săptămână, am rămas fără curent timp de 3 zile.
Ce naiba Brighton?!

Ca deobicei am aprins lumânări în casă. Mă simțeam așa de sigură când aveam o lumânare lângă mine, să-mi lumineze calea. Gândul că lumânările se vor stinge ma terifiau! Eram îngrozită de întuneric!

Eram pe canapea, citeam o carte. Lumânările încep să se stingă. Nici nu-mi dădusem seama că o să rămân singură, în întuneric, până cand se stinse ultima lumânare.

Mă uitam în gol, nu vedeam nimic. Burta îmi era plină de fluturași.

M-am decis să mă duc sus, la culcare. Îmi știu casa destul de bine, așa că știam pe unde s-o iau.
Problema era că,
Era,
Întuneric.

Tiptil, tiptil, ca și când încercam să nu fac zgomot. Pas cu pas, ajung la scări.

Un pas,
Doi pași,
Trei,
Al patrulea,

Îmi pun piciorul drept pe a cincea scară, dar atunci, simt o mână rece pe al meu umăr, care încearcă să mă împingă pe scări.

A reușit,
Parcă auzeam râsul,
Parcă vedeam părul cel lung și negru ca noaptea,
Parcă o vedeam pe ea,

Lidia.