Mă simțeam foarte prost pentru că am făcut-o să sufere pe Becca. Nu eram eu genul ăla de persoană care să știe să consoleze oamenii, dar chiar vroiam să o liniștesc. După ce am văzut că ea chiar nu are de gând să îmi zică, am început să iau măsuri.
-Dacă îmi spui de ce plângi, promit că voi petrece mai mult timp cu tine.
-Bine,bine. Dacă tot insiști atâta să îți spun, îți voi spune
- Te ascult. Zic eu bucuroasă că am câștigat.
-Când ți-am văzut părinții la mormântul tău, mi-am dat seama că părinții mei nu au mai venit de mult la al meu, deci înseamnă că au uitat de mine. Înseamnă că nu mai mă iubesc, Annabeth. Înțelegi? Zice ea în timp ce plângea mai tare.
-Sunt sigură că nu este așa. Probabil părinții tăi nu au venit până acum dintr-un anumit motiv. Sunt sigură că încă te iubesc enorm de mult.
-Ce motiv ar avea de nu au venit până acum?
-De ce nu te duci să afli?
-Adică să îi urmăresc? Annabeth, ști de când nu am mai ieșit din acest cimitir?
-Da, știu. Dar dacă vrei să afli adevăratul motiv pentru care ei nu au venit la mormântul tău, atunci va trebui să ieși din acest cimitir.
-Ok, dar cu o singură condiție. Ieși și tu cu mine.
-Eu? Niciodată.
- Haide Annabeth, nu ai vrea să sperii puțin lumea cu invizibilitatea ta? Poți să îi atingi iar ei să se sperie. Haide Annabeth, va fi amuzant. Zice Becca cu o sclipire în ochi.
-Nu este amuzant de loc să fi invizibil, Becca. Să poți vedea pe cei din jur dar ei să nu te vadă. Nu este absolul de loc amuzant. Dintr-o dată o lacrimă își face apariția pe obrazul meu.
-Îmi pare rău, nu am vrut să te supăr. Dacă nu vrei să vi, eu îți respect decizia.
-Ști ceva? Voi veni. Mă voi duce să mă plimb prin oraș, să îmi văd părinții și prietenii. Chiar îmi este foarte dor de toate acestea.
-Mă bucur nespus de tare să aud asta. Mâine dimineață vom pleca din locul acesta, bine?
-Bine.Spun eu hotărâtă.
