-Neața păpușa. Ești pregătită să plecăm în lumea oamenilor? Spune Becca extrem de entuziasmată.
-Of, hai să o facem și pe asta.
Acestea fiind spuse, îmi arunc privirea ultima dată spre cimitir și încep a merge spre orașul în care m-am născut.
-Cum te simți? Mă întreabă Becca uitându-se prin înprejurimi și admiând locul în care își petrecuse toată viața.
-Mă simt mult mai vie cu toate că sunt moartă. Simt că însfârșit sunt acasă. Începusem să mă plictisesc de locul acela.
-Ți-am spus că te vei simți bine. Și ăsta este doar începutul.
-Începutul la ce? Întreb eu nedumerită.
-Începutul la o nouă viață, înte viață și moarte.
-Sună bine. Chiar îți sunt recunoscătoare că m-ai scos din acel cimitir. Dacă mai stăteam acolo o secundă înnebuneam.
-Crede-mă, o cam luasei puțin pe arătură. Zice Becca și începem să râdem amândouă cu poftă.
-Mi-a venit o idee. Ști că eu când eram copil, îmi doream extrem de mult să călatoresc. Ce ar fi dacă am pleca din orașul ăsta în care ne-am petrecut toată viața. Gândește-te puțin, nimeni nu o să te vadă, poți călători fără nici un ban în buzunar și poți merge ori unde vrei tu. Zice Becca foarte entuziasmată și nerăbdătoare de a primi un răspuns.
-Prea bine, trecem întâi pe la familia ta și de cum se înserează plecăm spre Londra.
-Yeeei. Spune Becca bucuroasă și dându-mi o îmbrățișare strânsă.
-Gata, o să mă sufoci. Haide să mergem la părinții tăi să vedem ce motiv au de nu au venit la mormântul tău de atâta timp.
-Bine, hai să mergem.
Ajunse acolo, inntrăm înăuntru și vedem un copil străin jucându-se cu jucariile lui, o femeie blondă care nu semăna de loc cu mama Rebeccăi și care pregătea micul dejun și un domn înalt și binefăcut care încerca să o ajute pe femeie.
-Ăștia sigur nu sunt părinții tăi. Zic eu puțin speriată.
-Știu că nu sunt părinții mei, dar dacă nu sunt aici unde să fie altundeva?
-Poate că s-au mutat.
-Acum știu de ce nu am mai venit la mormântul meu. Dar cum au putut face una ca asta? Cum au putut pleca lăsându-mă singură aici? Spune Becca cu lacrimi în ochi.
-Calmează-te. Nu ești singură. Mă ai pe mine.
La auzul vorbelor mele, își ridică privurea din pământ și îmi dă o îmbrațișare strânsă.
-Acum hai să plecăm spre Londra. Spun eu părăsind casa cu pricina.
-Bine.
Ne luăm un ghiozdan plin cu haine și o sticlă cu apă și plecăm la drum.
Pentru că noi eram moarte și nu oboseam niciodată, ne-am gândit să mergem pe jos.
După câteva ore bune de mers, am ajuns la destinația propusă. Era noapte așa că ne-am gândit să mergem într-un parc de distracții.
-Wow, da gol mai este locul acesta. Zic eu văzând că absolut nimeni nu este în parc.
-Ști măcar cât este ceasul? Probabil toți sunt în paturile lor și dorm la ora asta.
-Eu una mă simt cam obosită. Este posibil ca cineva mort să obosească? Spun eu mirată.
-Nu știu. Hai să găsim un loc în care să ne odihnim.
-Bine, hai să mergem.
După ce am căutat o locuință în care să ne odihnim, am găsit o casă părăsită, dar care arăta totuși binișor. Intrăm înăuntru și observăm că arată de parcă cineva locuia acolo.
-Wow, arată prea frumos pentru o casă părăsită. Spune Becca cu gura căscată.
-Nu prea cred că e părăsită, oricum dacă ar fi să locuiască cineva aici, nu ne poate vedea. Deci simte-te ca acasă.
Aceste fiind spuse, aruncăm ghiozdanele pe jos și începem să căutăm o cameră unde să ne odihnim. Ne urcăm la etaj și observăm o ușă pe care scria cu litere mari de tipar: "PROPRIETATEA LUI CHRISTIAN!!!". Apoi lângă ea era o cameră cu ușă deschisă și care arăta destul de bine. Avea perdele de culoare mov, pereții erau albi și avea un pat pentru două persoane.
-Perfect, aici va fi camera noastră. Strig eu de parcă Becca era surdă sau ceva.
Mă întind în patul moale și pufos în timp ce îmi veni ideea genială de a căuta o pereche de căști pentru că vroiam să ascult muzică.
-Becca, eu mă duc să caut o pereche de căști. Sigur voi găsi una în casa asta gigantică.
-Dute. Eu mă voi duce în bucătărie să văd dacă găsesc ceva de mâncare.
-Bine. Spun eu și mă îndrept țintă spre ușa pe care scria:" PROPRIETATEA LUI CHIRISIAN"!". Sigur acolo voi găsi o pereche de căști. Intru în cameră asigurând-mă că nu este nimeni care să vadă o ușă deschizându-se singură și intru. Mă uit prin prejur pentru a găsi o pereche de căști și observ că nu eram singură în cameră. Un băiat brunet, cu ochi albaștri, se uita fix în direcția mea. Eu știind că nu mă poate vedea, m-am uitat în spatele meu crezând că a văzut ceva în direcția mea. Când mă întorc, nu era decât un perete.
-Hey, ce cauți în camera mea? Întreabă nervos băiatul.
