Bizar: Sânge Albastru

1. Vladimir: Ultimul recuperator (Part.I)

Începutul unei noi zile bătea la fereastră printre muşcatele roșii ale mamei. Am conștientizat asta abia după ce-am simțit lumina tomnatică ce-mi gâdila discret una dintre pleoape. Era marţi, o zi de octombrie, iar soarele umplea o parte din odaia în care dormeam, dintre norii întunecaţi ai zorilor, deosebit pentru această perioadă a anului.

Mi-am scos capul cu grijă de sub pătura peticită de mama, în urmă cu câteva zile, deschizând ochii încet, câte puţin, către orbitoarea încăpere. Totul era de un auriu cum nu mai văzusem până atunci, iar asta m-a făcut destul de curios încât să mă trezesc năuc pentru a observa minunăţia din jurul meu. Aşa de clar roiau firicelele de praf în acel moment de parcă erau viespi de chihlimbar și așa de frumos perdelele radiau în valuri de lumină arămie, încât n-am putut să stau indiferent. Era o dimineață perfectă.

M-am ridicat ușor sprijinindu-mă în coate, încercând să fac cât mai puțin zgomot pentru a nu-l trezi pe Andy, frățiorul meu mai mic. Îl cheamă Andrew, însă toată lumea îl strigă așa pentru că-i mic și simpatic. Mi-am urnit cu atenție câte-un picior ca să nu stârnesc prea mult paiele din saltea și m-am dat jos din pat aranjând cu grijă pătura în locul unde am stat. Andy își scoase picioarele de sub cuvertura groasă deodată cu mine. Încă dormea dus. Eu eram bezmetic și aproape inconștient, însă asta nu m-a oprit sau distras din a-i acoperi picioarele băiețelului care părea că visează frumos ca un îngeraș lângă mine.

- Vladi! mă strigă el cu un zâmbet larg iradiind de o bucurie aproape molipsitoare.

De fapt, nu mai dormea și era cu mult mai treaz decât mine. S-a prefăcut. Avea părul ciufulit și fața boţită de la modul cum a dormit.

Ştii ce zi e azi? mă întrebă încrezător, sărindu-mi în braţe de parcă urmărea ceva.

- Daa. Joi?! îl întreb retoric nefăcându-i jocul.

- Da... E joi, repetă şi el cu un glas puţin răguşit, poticnit de o oarecare dezamăgire din cauza răspunsului meu.

Probabil nu se aştepta la asta. Am simţit cum treptat, treptat, buna dispoziţie îi dispărea. Aţinti pentru câteva momente fără să vrea vechiul tractor de jucărie de pe dulapul de alături. Era zgâriat, n-avea câteva roţi, iar vopseaua de un roşu aprins de altădată, acum se scorojea scoţând la iveală suprafeţe mari de rugină. Era singura jucărie din cameră și singura pe care a avut-o vreodată.

Cu o supărare cât de cât ascunsă, se dezlipi ușor de mine și îmbrățișarea noastră a devenit mai scurtă decât în mod obișnuit. Dacă în diminețile anterioare făcea mai multă zarvă decât animale de la târgul de sâmbătă - exagerez, nici chiar atat de zgomotos - acum era altă persoană, mai ales după ce i-am răspuns la întrebare. Era ceva diferit la el...

Mi-am băgat mâna în părul lui moale zâmbindu-i încrezător, l-am mângâiat frățește pe creștetul capului ca o consolare, după care m-am azvârlit iar jos pentru a deschide complet obloanele camerei, redevenind indiferent.

Mergeam de-a lungul patului cu tălpile goale regretând deja vorbele spuse intenţionat dezamăgitoare. Dușumeaua veche scârțâia sub mine iar picioarele îmi erau ca gheața, la fel de reci ca podeaua.

M-am târât până la fereastră și m-am așezat într-un colț pe pervazul uriaș ocupat de motanul portocaliu și cele câteva flori ale mamei. Mi-am sprijinit bărbia de genunchi apoi cu o mână am răsfățat ghemul puturos de lângă mine ce mereu pare că zâmbește.

Era Leo, cea mai lingușitoare pisică din zonă, căreia se pare că noi îi suntem stăpâni, și cea mai puricoasă totodată. Mereu umblă aiurea la vânătoare și de fiecare dată sfârşeşte prin a nu prinde nimic, ajungând la finalul zilei să miaune pentru a primi ceva de mâncare. E foarte enervant când îți împiedici picioarele de el, însă când îl vezi atât de drăgălaș și insistent, n-ai cum să-i rezişti fără să-i dai ceva de-ale gurii. Faptul că eu am cedat cel mai frecvent farmecului său irezistibil și l-am hrănit, a făcut ca motanul nimănui să tragă mereu la noi și să devină al nostru... Asta și pentru că vecinii îl gonesc cu mătura atunci când acesta procură mâncare în cele mai ușoare și viclene moduri din bucătariile lor. Bănuiesc că nici nu știe cum arată şoarecii - iar exagerez.