Nu ma vezi, nu vreau sa te vad

Inca o zi. Inca o mie

Iasmina astepta autobuzul in statie cu sufletul la gura. Cu teama privea in stanga si in dreapta. Nu voia sa se reintalneasca cu baiatul cu fedora. Ii era teama, iar la fiecare zgomot pulsul ii crestea iar respiratia sacadata incepea sa o ia razna. Soseste autobuzul. Ciudat , era tot acelasi cu care venise acum cateva ore. 

Urca pe usa din spate, iar un sentiment de deja vu o loveste in piept. Se uita tematoare prin autobuz. Nu il vede. Respira usurata. Se duce si se aseaza in acelasi loc ca data trecuta. Isi lasa ghiozdanul pe scaunul de langa si isi pune castile la urechi. Se reintoarce in lumea ei linistita. Incearca sa uite si sa se bucure de sunetele care vibreaza din castile ei vechi si lipite cu banda adeziva. Isi poate permite altele, dar nu vrea. Sunt ultimul lucru pe care il mai avea de la mama ei, daruit in mainile ei mici cand implinise 13 ani. A trecut destul de mult timp de atunci, iar castile incepeau sa se dezintegreze. Nu ii pasa, atat timp cat functioneaza.

A ajuns la statia in care trebuie sa coboare. Se ridica de pe scaunul plin de praf si isi ia ghiozdanul. Se indreapta spre usa si coboara, lasand automobilul vechi si verde sa se indeparteze. Vrea doar sa ajunga acasa si sa se culce. Maine incepe o noua zi in care trebuie sa supravietuiasca. 

Merge incet, clatinat pe o poteca pe langa parc. Ii placea sa se joace in acel parc, cand era mai mica si avea prieteni. Acum priveste nostalgica cu ochii ei mari si caprui intunericul lasat peste copacii batrani si bancile rupte din lemn. 

Isi schimba brusc directia si o ia spre parc. Voia liniste. Voia sa stea si sa priveasca copacii din care usor cadeau frunze aurii si umede. Se aseaza pe o banca sub un cires pe jumatate desfrunzit. Era liniste. Sinistru de liniste. Dar ii placea, pentru ca isi putea auzi gandurile si sa reflecte asupra zilei de azi, o zi pe care ar vrea sa o uite. 

In departare , vede o silueta. Nu se sperie, peste tot sunt oameni. Dar vazand ca se indreapta spre ea, incepe se gandeasca ca nu e o idee buna sa stea singura in parc pe intuneric.Inspira adanc.  Vrea sa se ridice si sa fuga. Dar ghiozdanul plin o ingreuneaza si o loveste in spate. Cand ia curba , observa ca silueta nu mai e acolo. 

Se calmeaza, insipra si porneste spre casa. Se simte urmarita si aude pasi venind sprea ea.Panica pune stapanire pe ea. Nu poate sa fuga asa ca se lasa urmarita. Aude ca cineva o striga.Ii e frica,foarte frica, sufla greoi si temator. Se hotaraste sa se intoarca si e pregatita sa vada ochii verzi-albastrui si parul negru, dar nu. Vede un adult , nu foarte inalt , cu par saten si ciufulit. E tatal ei. O, la naiba, e tatal ei. 

-Iasmina, ce cauti aici ? Nu ti-am spus sa nu mai mergi singura noaptea prin parc ? E foarte periculos, stii asta!

- Da tata. Hai sa mergem acasa,spuse ea cu lacrimi in ochii ei obositi si plini de praf din aerul poluat.Expira usurata, dar totusi dezamagita. Ar fi fost curioasa sa afle cine era el si de ce a urmarit-o, oricat ar fi riscat.

Ea nu e de acord cu el, nu vrea sa mearga acasa. Ea vrea sa stea, sa priveasca stelele. Dar nu mai are putere sa obiecteze, e franta si a trecut prin destule intr-o singura zi.

Amandoi merg incet spre casa, el tinandu-i ghiozdanul greoi. Niciunul nu spune nimic, aceeasi liniste sinistra ca de obicei.  Poate chiar mai liniste.Ii poti auzi inima Iasminei batand puternic, dupa o spaima groaznica.Incearca sa isi regleze respiratia si ofteaza adanc cand ajung in fata blocului vechi, vopsit in galben pal in diferite nuante. Cativa lilieci mici se aventurau in aer zburand zgomotos in intuneric. Deschid usa mare de metal , intra in scara blocului unde un catel statea incolacit pe presul apartamentului numarul 2. Urca privind in jos, parul atarnandu-i pe fata palida.

Scoate din buzunarul ghiozdanului cheile atarnate de un breloc lucios si deschide usa apartamentului. Cei doi sunt intampinati de un catel patat, cu urechile clapauge si codita scurta care incepe sa alerge de fericire prin casa. Pe fata fetei se schiteaza un zambet in momentul in care isi vede catelul fericit. Un sentiment de melancolie o loveste in momentul in care isi da seama ca si ea ar putea fi fericita... Nu e trista, dar nici fericita. Nu are nimic in viata sa o faca fericita, dar nici ce sa o intristeze. Undeva la granita, unde nu traieste in realitate, dar nici in ireal. E la marginea dintre emotiile traite si amintirile inventate. Se simte intre lumea viselor si a realitatii, vrea sa se trezeasca ,dar nu poate...Ii e mai bine asa, in universul ei mic si tacut,singura. Stie ca oamenii nu sunt rai. Dar nu vrea sa creada asta, mai bine e sub carapacea ei, unde nimeni nu ii poate face rau. Stie ca majoritatea problemelor sunt doar din imaginatia ei, dar ii e teama sa incerce sa treaca peste. Mereu zice ca maine va fi mai bine. Dar va fi ?

Intra in camera ei, cu pereti albi cu tot felul de postere si lumina difuza. Aici e lumea ei de pe Pamant.  Aici e in siguranta, la fel ca visele ei. Aici nimic nu o atinge, aici viseaza.  Singurul loc unde se simte puternica si stapana pe sine. 

Isi da jos ghiozdanul plin si il tranteste zgomotos pe podea. Se arunca in patul nearanjat de dimineata cu lenjerie imprimata colorat si casca cu toata puterea. Folosindu-si degetele de la picioare isi da jos bachetii si ii lasa langa pat. Se ridica din pat ca dupa o atipire scurta si se schimba in pijamale, mai mult adormita decat treaza si cu o expresie neutra pe fata. 

Prima zi din restul vietii ei s-a sfarsit. Mai urmeaza multe. Poate nu vor fi la fel de rele. Poate. Sau poate vor fi mai rele, si poate va plange mai mult...Se aude un zgariat la usa.

Zambeste. Se intinde fara a cobori din pat si deschide usa. Kivi intra dand energic din codita si se cuibareste langa ea. Isi iubeste catelusa, ii e mai usor sa treaca prin viata cu ea si nu isi poate imagina viata fara mica faptura. Ii mangaie urechile si o saruta pe frunte. Un sentiment de pace ii alina sufletul si adoarme in liniste.