Alegerea Louisei

Capitolul 7: Reacţia in lanţ

Camera de Finalizare Biomecanică Nr. 7 era, ca şi imagine de ansamblu, foarte diferită de cea tipică, întâlnită în fabricile în care se produceau bunuri de larg consum. Din încăperea largă lipsea huruitul maşinilor şi paşii grăbiţi sau vocile stridente ale tehnicienilor, de obicei omni-prezenţi într-o hală de producţie. Aerul era încărcat de un odor uşor parfumat, ca într-un magazin de cosmetice, iar lumina difuză împrăştia senzaţia misterioasă, dar familiară, ca şi cum te-ai întoarce acasă după o vacanţă îndelungată şi a-i întâmpina greutăţi în a-ţi recunoaşte căminul. În jur se simţea o vibraţie ciudată, ca şi cum aerul purta o amprentă electrică; sentimentul de înstrăinare era însă alungat de liniştea profundă, asemenea celei pe care o întâlneşti într-o biserică, duminica, după slujbă. Doar bâzâitul metalic, surd, provenind de la staţiile de lucru, rânduite de-a lungul pereţilor, spărgea solemnitatea momentului.

Dacă s-ar fi apropiat, curiosul ar fi putut remarca faptul că fiecare staţie de finalizare avea un model de bază conectat la reţeaua centrală, dar pe măsură ce specificaţiile clientului erau descărcate în sistem, modelul original avea să se transforme ca şi când ar fi fost plămădit chiar de mâinile celui care plasase comanda. După finalizare, dacă nu ai fi ştiut că îşi începuseră existenţa în acelaşi fel, nu ai mai fi putut recunoaşte două produse ca fiind identice iniţial.

Încăperea era răcoroasă, temperaturile tinzând spre 6º Celsius, dar Tatăl, coborând în hală pentru a-şi inspecta copii crescând şi dezvoltându-se, decise că nu-i păsa, strângându-şi imaculatul halat în jurul trupului. Bărbatul îşi trecu privirea peste datele ce rulau pe ecranele fiecărei staţii şi făcu o notă mentală să revizuiască ultimul raport înainte de a-l trimite şefilor. Cu un oftat nemulţumit, îşi continuă inspecţia, mulţumit că măcar de această dată, nu mai era urmărit de o cohortă de tehnicieni ce căutau să-i atragă atenţia cu ultimele lor rezultate ale analizelor. Compania decisese în urmă cu câteva luni ca asupra tuturor modelele care împlineau trei luni fără a se fi dezvoltat 60% avea să se intervină cu o întrerupere de sarcină, aruncând astfel pe apa Sâmbetei ani de cercetare şi fonduri pentru care Tatăl luptase din răsputeri să fie redirecţionate diviziei sale. Şi totuşi, din cele 72 de staţii de finalizare prezente doar în încăperea aceea, bărbatul era conştient că mai puţin de 15% aveau să ajungă la termen cu un model perfect sănătos. Până la finalul anului nu avea să mai fie nici un secret pentru nimeni că proiectul care începuse cu un succes răsunator în urmă cu mai bine de 50 de ani se perimase pe parcurs, iar actualul Tată avea să-şi piardă privilegiile şi – deşi conştient că era doar teama lui personală şi o exagerare – poate chiar viaţa.

Se apropie de unul dintre tuburile dinspre perete şi îşi aruncă privirea prin hubloul lateral, ignorând complet analiza computerului ce rula pe ecranul din dreapta. Numele ei avea să fie Lorena, primul său copil de când preluase atribuţiile unui Tată. Primul său copil născut la termen; Lorena urma să se trezească în mai puţin de 7 ore, primul specimen umanoid care vedea lumina zilei în timpul schimbului său. Inima i se umplu de mândrie şi de altceva, pe care nu putea să-l numească propriu-zis. Dragoste. Frică. Furie. Îşi îndreptă spatele, mutându-şi privirea obosită de la hubloul prin care putea zări chipul Lorenei spre datele coroborate pe ecranul computerului ataşat la staţia ei de finalizare. Semnele ei vitale erau bune, dar încă nu deschisese ochii, chiar dacă tehnicienii înregistraseră activitate cerebrală.

‚Lorena’, gândi femeia, plimbându-şi numele prin fiecare neuron, încercând să decidă dacă îi plăcea sau nu sunetul vocii lui, dezmierdând-o în tăcere, sau nuanţa pe care creierul său i-o dădea când se împrietenea cu propriul său nume. Da, cu siguranţă, era altceva, nu un alt nume banal, aşa cum îşi auzise numite surorile. Nu Lucy, Mary sau Anna. Din clipa în care apa avea să se scurgă din bazin, iar tuburile care o ajutau să respire şi să se hrănească aveau să i se desprindă din corp, cei din jur aveau să o recunoască după numele îndrăzneţ pe care Tatăl său i-l dăduse: Lorena.