Alegerea Louisei

Capitolul 3: Dragostea şi alţi monştri

- E un nenorocit!, chiţăi ea din bucătărie, iar Andrew se strădui să-i înţeleagă cuvintele amestecate cu sunetul cuţitului pe tocător. E cel mai înfumurat bărbat din câţi am cunoscut, îmi vine să-l strâng de gât de fiecare dată când deschide gura!, continuă ea, iar prietenul ei făcu imprudenţa de a se apropia de ea şi de a o îmbrăţişa pe la spate.

- Te rog, nu vorbi despre Marius când încerci să găteşti. Până şi mâncarea a devenit sensibilă la subiectul acesta.

Louise îi aruncă o privire ucigătoare şi se întoarse la ceapa pe care o toca. Era simplu să-şi verse nervii acasă, în intimitatea apartamentului său. Era şi mai simplu când exista cineva care să o asculte şi care să pretindă, cel puţin, că îi era alături. Andrew nu făcea, însă, nici cel mai mic efort să se arate interesat. Se concentra exclusiv asupra ei şi, pentru prima oară după foarte mult timp, femeii nu-i mai fu de ajuns atenţia lui. Continuă să toace ceapa cu furie, ignorând complet apropierea periculoasă a tăişului de degetele ei lungi şi lacrimile care îi pătau acum obrajii.

Nu încercă nici măcar să-l întrebe cum îşi petrecuse ziua, spre deosebire de ea, bărbatul îşi desfăşura activitatea într-o monotonie cruntă, aşteptând pasiv ca orele să se scurgă, excepţie făcând dăţile când filma vreo reclamă sau poza pentru o revistă. În ciuda limitării slujbei sale, Andrew nu era un bărbat superficial. Naiba s-o ia, se îndrăgostise de el tocmai pentru că era mult mai inteligent decât ceilalţi bărbaţi care o curtau, iar Louisei îi plăcea ca pe lângă un fizic atrăgător, partenerul său să aibă şi un creier pe măsură. Dar asta se întâmplase demult, iar în comparaţie cu Marius, prietenul său abia dacă se ridica la nivelul unei paiaţe. Oftă exasperată, îndreptându-şi supărarea în direcţia ei, de această dată. Nimeni, cu excepţia ei, nu era vinovat de dezastrul în care se afla viaţa sa personală. Ce-i lipsea lui Andrew de nu putea fi fericită?

Înainte ca el să reintre în lumea sa, Louise fusese singură ani de zile, cochetând din când în când cu câte cineva, fără a depăşi niciodată limitele comfortabile pe care şi le impunea. Bărbaţii aceia erau pregătiţi să conducă o conversaţie şi purtau cu dedicaţie prezervativul în portofel, pentru eventualitatea în care femeia decidea să continue discuţia între aşternuturi. Genul de oameni de care te despărţeai prieten şi de care nu-ţi mai aminteai până data viitoare, când aveai din nou nevoie de ei. Îşi dorise ca Andrew să fie la fel. Îşi dorise să nu fie nevoie să-i ofere nici o explicaţie şi să nu împartă nimic cu el, dar se trezise dintr-o dată povestindu-i de colegii săi de la serviciu şi de problemele prin care trecea familia sa, pe punctul de a se destrăma, şi de singurătatea care o sugruma din toate părţile şi sfârşise prin a-l săruta. Ar fi trebuit să regrete pe loc, să se scuze, să inventeze ceva şi să o şteargă de lângă el, în schimb Louise zâmbise strâmb şi-i mărturisise cât de mult îşi dorise să facă asta.

- Îmi cer scuze, se întoarse către el, înconjurându-i gâtul cu braţele, încă ţinând cuţitul în mână. De la o vreme numai la asta mă gândesc. Şi mă consumă mai rău decât o boală.

Andrew îşi trecu degetele prin părul Louisei, mângâindu-i pielea capului. Femeia îşi închise ochii pentru câteva clipe, dar amintirea unui alt bărbat, care nu o atinsese niciodată i se împlântă în minte şi se trase înapoi speriată, aproape lovindu-se cu spatele de bufet. Poate că Marius nu era încă al ei, iar ea nu putea nici măcar să spere că lucrurile aveau să se schimbe, dar în adâncul sufletului ştia că exista o conexiune pe care nu o putea nega, iar asta o speria mai mult decât orice altceva. Cu toate necazurile pe care i le făcuse de când intrase în inima ei, Louise continua să îl vadă ca pe jumătatea puzzle-ului din care şi ea făcea parte, iar Andrew nu-şi găsea locul nicăieri în lumea ei.

Puse cuţitul pe tocător şi îşi şterse mâinile cu prosopul de bucătărie. Se întoarse către bărbat şi îl invită să ia loc la masă. Nu ştia cum avea să rostească acele cuvinte, dar trebuia să ridice cumva piatra care îi apăsa sufletul.

- Nu-mi place încotro se îndreaptă relaţia asta, zise ea simplu, privindu-l direct în faţă. Nu sunt fericită... Încerc, Andrew, dar nu sunt. Clătină din cap, plecându-şi privirea pentru numai o clipă.

- Nu mă iubeşti?, o întrebă el, iar femeia realiză că aceasta era întrebarea care valora un milion de dolari.

Îl iubea, de asta era sigură. Doar că, undeva în timp, încetase a mai fi îndrăgostită de el. Nu ştia unde se produsese ruptura, sau de ce. Pur şi simplu, îl înlocuise pe Darren cu Andrew, apoi pe cel din urmă cu Marius. Oftă. Era nestatornică, ştia asta prea bine, dar nu-şi putea opri inima din a tânji după ceva ce, poate, nu avea să îi aparţină niciodată.

- Nu ştiu, rosti ea şi dintr-o dată realiză că nu acesta era răspunsul pe care Andrew îl aştepta. Te-am iubit. Mă uit în urmă şi ştiu că am fost fericită lângă tine. Ai stat lângă mine când toţi ceilalţi au fugit şi mi-ai şters lacrimile când nu am mai avut puterea de a o face singură. Dar trebuie să învăţ să trăiesc singură, să-mi port singură de grijă.

Andrew o privi consternat, având nevoie de timp pentru a-i procesa cuvintele. În subconştient ştiuse că această clipă se apropia, dar în fiecare seară, când se strecura în patul Louisei, iar ea se apropia de trupul său, fierbinte şi alunecoasă, era recunoscător că îl lăsa să îi încercuiască posesiv corpul cu braţele, ca şi cum i-ar fi aparţinut. Fusese un miracol neaşteptat reîntâlnirea lor, iar reuniunea se desfăşurase natural, aproape ca şi când ar fi fost predestinată. Louise păruse mulţumită, aproape fericită, iar Andrew se auto-felicitase, convins că făcuse, în sfârşit, ceva bine. Dar pe măsură ce timpul se scurgea, începuse să simtă vântul schimbării; programul prelungit al Louisei, lipsa ei de chef când ajungea acasă, problemele care păreau să nu se mai sfârşească, şeful cu care nu se înţelegea şi toate secretele pe care bănuia că le ţine faţă de el.

- E vorba de altcineva?

Louise îşi aruncă exasperată braţele în aer şi se ridică de pe scaun. De ce trebuia să fie mereu vina altcuiva? De ce nu putea să fie doar ea?

- Nu, Andrew, zise ea cu sinceritate. Nu există nimeni altcineva. „Deocamdată.”, adăugă ea în gând şi aproape îşi dori să-şi poată trage o palmă şi să se readucă în simţiri. Nu avea nevoie de toată drama chiar în momentul în care drumul pe care continuase alături de Andrew ajunsese la o răscruce. Cred că am nevoie de puţin timp să-mi revin, adăugă ea, zâmbind.

Când Andrew nu-i reîntoarse zâmbetul, se apropie de el şi îi ridică bărbia cu gingăşie, astfel încât să se poată privi în ochi. Cum avea să-i explice ceea ce se petrecea în inima ei fără să-i rănească orgoliul mai mult decât o făcuse? Ar fi putut avea orice femeie dorea şi totuşi se oprise asupra ei, atât de simplă şi comună, încât atenţiile lui îi încălziseră sufletul. Simţi cum i se umplu ochii de lacrimi şi aproape se blestemă pentru asta; era slabă, atât de slabă încât dacă mai despica mult firul în patru, avea să i se arunce în braţe şi să-i ceară scuze pentru scurtul moment în care i se întunecase mintea.

- Te iubesc.

Pentru o clipă văzu cum chipul lui Andrew se însufleţi şi ştiu că aceste două cuvinte puteau conferi o forţă nebănuită oricui credea în puterea lor. Decise însă să-l strivească, nemiloasă.

- Dar nu sunt îndrăgostită de tine. Când suntem împreună, chiar şi în clipe neînsemnate ca aceasta, când mă străduiesc să-ţi gătesc, mă simt golită, asemenea unei scoici şi mă întreb de ce mă torturez singură, participând la corvoada aceasta. Nu sunt o femeie casnică, nu o să-ţi spăl sau calc cămăşile ca să arăţi bine în compania unei alte femei. Şi nici măcar nu pot fi geloasă pe vreunul dintre topmodelele cu care te afişezi pe la evenimente pentru că, în adâncul sufletului, ştiu că eu sunt singura pe care o doreşti. Asta e puterea pe care mi-ai oferit-o, Andrew, iar acum profit de ea.

Îşi mai trecu o ultimă dată degetele peste chipul lui frumos, întipărindu-şi-l astfel în minte, neîncrezător şi distrus, sperând că lucrurile aveau să se îndrepte înainte ca Louise să ajungă la uşă, apoi se desfăcu din îmbrăţişarea aceea ciudată şi trecu în holul apartamentului, căutându-şi geanta. Îşi scoase cheia apartamentului de pe lanţ şi o aruncă în bolul aflat pe măsuţa de la intrare. Cu fiecare pas făcut către ieşire îşi simţea trupul atât de uşor, încât imensitatea lumii care o aştepta dincolo de uşă ar fi putut-o asfixia cu uşurinţă. Era, în sfârşit, liberă.