Povesti de dincolo

Play me!

Se spune că unele obiecte ce sunt folosite o viață de cineva,după moartea acestei persoane ,o parte din sufletul acesteia,se resimte in acel obiect.Unii ii spun posedare,alții blestem.In povestea asta este vorba de un pian,care o dată ce se cântă la el,transfigurează omul.In 1949,la puțin timp după terminarea războiului tânăra Diana incă nu putea accepta realitatea.Familia ei bogată a pierdut totul iar acum se străduiau să supraviețuiască.Singurul lucru mai de preț ce le-a rămas a fost pianul,la care Diana o dată  demult,cânta veselă.Acum era plin de praf,ca și viața ei.Afară in fața casei,pe pietrele negre de pe stradă,spăla pantofii plini de noroi când i-a simțit mirosul..ce aducea a moarte..Stătea in fața ei,nemișcat.Și-a ridicat privirea și părea atât de inalt că nu ii putea vedea fața.Intr-un costum murdar negru cu o mantie neagră lungă ce o târâia pe pietrele ude de ploaie,de undeva de sus ii vedeam capul aplecat parcă spre mine.Mirosea a boală și radia impulsuri reci de cimitir.
-"De ce nu mai cânți ,Diana?"imi zise o voce de departe..ca o șoaptă.
-Ăh...nu prea imi arde a cânta..
-Du-te in casă și cântă.Acum!"imi ordonă șoapta.Teleghidată,am intrat în casă și m-am așezat in fața pianului.Priveam clapele pline de praf și cu un gest mecanic am intins mâna să șterg praful,dar degetele mele au inceput să apese ușor pe clape.Cred că am adormit,deoarece acum eram intr-un vis.Il vedeam clar pe tânărul ce mi-a zis să cânt.Era un băiat de poate 21 de ani cu părul blond și ochii verzi,cu un zâmbet cald și larg.Eram amândoi in parc și ne plimbam ,ținându-ne de mână.Nu vorbeam dar știam că il iubesc din tot sufletul.Și el mă iubea.Era totul inocent și pur,nu puteam decât să ne privim zâmbind fericiți.Inchid ochii pentru o secundă apoi mă trezesc in genunchi..intr-o incăpere luminată de 2 lumânări.Simțeam că mă sufoc și că o să imi pierd mințile.Ii țineam capul pe genunchii mei și țipam in gând de durere.Era mort.Ciuruit de gloanțe,corpul lui inert dar incă cald se odihnea pe podea.Innebunită incep să ii cânt o melodie lentă și jalnică apoi leșin.Mă trezesc in fața pianului meu plin de praf și recunosc melodia ce o cântam.Ochii mă ințepau de lacrimi iar degetele imi erau pline de sânge.A doua zi tatăl meu a ars pianul.

Prezent
Când l-am văzut am știut că trebuie să i-l cumpăr fiicei mele,Diana.Deși unii ar spune că o răsfăț,știu că pianul ii va schimba viața.
Abia așteptam să ajungă acasă de la școală să vadă surpriza.Are 11 ani și nu știe să cânte la pian dar aveam un sentiment ciudat și euforic.Abia a intrat in casă și a văzut pianul.O clipă s-a uitat la el(sau prin el) iar ochii i s-au umplut de lacrimi.S-a așezat in fața lui și a inceput să cânte o melodie jalnică.O cânta intr-una ca un robot.I-am spus să se oprească dar nu mă auzea.Degetele ei loveau clapele repede și cu putere.Am realizat că făcea asta de câteva ore și nu o puteam opri.In sfârșit a ajuns soțul meu acasă care a smuls-o cu putere de la pian și a dus-o in brațe in camera ei.Era incoștientă iar buricele degetelor sângerau.In acea seară ne-am scăpat de pian,iar a doua zi,fiica noastră nu iși mai aducea aminte nimic.