Toate umbrele se uitau la mine anormal de urât. In secunda doi mama a dispărut fara urma. Eram foarte speriată, umbrele se apropiau din ce in ce mai mult de patul de spital pe care ma aflam. Mama nu mai era langa mine, curentul s-a luat.
-Erica. Erica.!!!!
Am auzit înainte ca una din umbre sa ma injunghie cu un cuțit. Deodată am deschis ochii si am vazut un doctor îmbrăcat in halat alb ce stătea in fata mea. Eu eram tot acolo, pe pat, in perfuzii.
-Se pare ca esti teafara. Dar am o intrebare, de ce tipai si te agitai in somn?
-Nu stiu, dar nu ma simt bine, ma doare capul.
-Este normal. In 2 zile vei putea pleca. Acuma trebuie sa te recuperezi, dupa un astfel atac de panica. Acuma dormi.
-La revadere! Am spus eu.
Ma întrebam de ce sa fi avut un astfel de vis. Dar a fost o intrebare fără raspuns. Ma simteam privita, urmărită, un aer rece imi sufla in ceafă, dar in spatele meu nu era nimic deoarece stăteam în pat. Asta nu are sens. La fel ca si viata mea. Nimic nu mai are sens decat m-am mutat in casa asta, datorită umbrelor, fantomelor si a morților stiu si de ce se intampla astea. Daca cineva ma auzea în momentul asta ma ducea direct la spitalul de nebuni.
Deodată s-a auzit o voce. Era de asteptat. O voce ne mai auzita pana acum, țipa si plângea de agonie. Nici nu stiu ce insemna asta. Eram confuză si speriată. Dar pot spune ce eram intr-un fel obişnuita. Aceste țipete au încetat când mama mea a intrat in camera însoțită de un doctor. Mama a veni sper mine cu un zâmbet pe față.
-Ma bucur nespus ca te-ai trezit. Nici nu stiu ce ma făceam fara tine.
-Ei.. Acum sunt bine. am spus eu cu un zâmbet sters.
Afara era noapte. Nici nu stiu când a trecut timpul. Am mai stat vreo 2 minute, ma uitam in gol. Mama mea era si ea langa mine tinandu-ma de mana. Peste câtva timp am cazut intr-un somn adânc fara a mai spune nimic.
Dupa 5 minute am fost trezită de sunetul usii care s-a inchis. Mi-am dat seama ca mama mea iesise. Dar nu am ridicat capul de pe perna, am inchis ochii si am adormit la loc.
În vis mi-a aparut cea care facea cu mana. Si ce credeti ca face? Face cu mama. Dar inexplicabil de aproape de mine. I puteam vedea fata. Era ridata, demonică, încruntată. A inceput sa strige la mine. Vorbea in alta limba cred.... Erau un fel de..
Care e cuvântul?.... A, da... Erau ca un fel de incantatii. Nu puteam intelege absolut nimic din ce iesea din gura ei. Dupa asta a inceput sa vorbească mai româneste. Îmi spunea sa si ea a fost odată un om.. De ce m-ar interesa pe mine asta, m-am intrebat in gand. Dupa aproximativ 30 de secune a incepit sa se indeparteze de mine. Nu mai facea cu mana. Se îndepărta tot mai tare.
Dupa asta mi-am deschis ochii. In fata mea se afla acea fiinta, deci mai întâi in vise, apoi in realitate.
-Oh.. Nu.. Nu din nou.. am exclamat eu.
Dupa spusele mele acasta
s-a îndrept spre patul meu. Fara a ma mai gândi la nimic m-am dat jos din pat si am iesit pe usa salonului. Am inceput sa fug foarte tare. Cat ma țineau picioarele. Am privit in spate. Fiinta aceea fugea si ea dupa mine. Mai tare decat ai putea crede. Speram ca totul sa fie un cosmar, dar din pacate nu era asa. Inainte ca ființa, bun de acuma sa ii spunem EA. Deci sa reiau. Inainte ca EA sa pună mana pe mine am mărit pasul. Nici nu stiam in ce parte a spitalului sunt. Nici nu stiam unde e iesirea sau in ca parte sa o iau. Am alergat asa foarte mult, vreo 10 minute si EA dupa mine, pe mine ma lăsau picioarele, dar trebuia sa fug, trebuia sa nu ma prinda. Dar asta era greu de spus. Nu mai puteam alerga. Dar dupa putin timp am zărit usa de iesire. Atunci am grăbit pasul chiar daca simteam ca imi dau duhul acolo. Inainte ca eu sa ies EA a mai spus atat:
-Degeaba fugi, eu tot te voi prine. Pazeste-ti spatele!
Eu tot alergam, parca mai tare, cuvintele EI m-au inspaimantat. Eram terfiata. De asta am si mărit pasul. Când ma aflam destul de departe de spital am inceput sa merg, nu mai alergam.
Nu ma simteam bine deloc. Adica nici nu stiam unde sunt părinții mei, bine, probabil ca erau acasa. Dar ei nu stiau ca eu in momentul asta sunt pe străzile orasului, noaptea pe la ora 4. Fugind de creatură care vrea sa ma omoare. Ok, daca cineva ma auzea in momentul asta direct la nebuni ma ducea.
Drumul spre casa e lung, afara e noapte, frig si eu sunt îmbrăcată doar cu un halat de spital.
Nimeni nu era, străzile erau pustii, doar daca mai vedeai vreun aurolac/boschetar pe străzi, atât, in rest totul era foarte straniu la 4 dimineata.
Dupa mult timp de mers am ajuns acasa, se pare ca părinții mei nu erau acolo. Am luat cheia de sub pres si am intrat in casa. Am mers direct in camera mea. Nici nu stiam ce sa intampla cu mine, eram total devastată, adica inainte ca aceasta casa (aceasta usa) sa para în viata mea totul era foarte happy. Aveam o viata, sa spunem "normala". Nu mai vreau sa traiesc asa. De ce eu? De ce? De ce totul trebuie sa fie asa? De ce nu puteam ramane in fosta casa? De ce? De ce? De ce?...... Mamă... ce intrebari fara raspuns. Chiar m-am saturat... Nu mai rezist. Vreau sa plec de aici. Vreau sa imi fac o viata noua, departe de asta... Departe de EA. Departe de tot ce mi-a schimbat viața. Dar e imposibil, ma vânează. Voi muri. Nu mai e cale de întoarcere. 😢😭😭😓
-----------------------------------------------
Heii. Scuze ca nu am mai postat de mult. Sper ca v-a placut acest capitol. Daca mai vreti capitole noi apăsați putonul de vot. Va pup😘😘😍
Îmi cer scuze pt greselile gramaticale
